miercuri, 21 decembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XXIX - Ultima parte). Întâlnirea cu Domnul

După ce am parcurs etapele vieţii umane prin trăirea sacramentală, iată-ne ajunşi la final, la întâlnirea noastră personală cu cel care a spus: “Eu sunt Învierea şi Viaţa”.

*

Dispută între viaţă şi moarte
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea,
pe mine mă laudă florile şi păsărelele
Eu sunt ziua şi răsăritul soarelui.
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea.
 
Aşa vorbeşte moartea:
Lumea este a mea,
Stelele şi luna cad în noaptea cea veşnică.
Aşa vorbeşte moartea:
Lumea este a mea.
 
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea.
Tu faci sicrie din piatră de marmură
Nu poţi să închizi iubirea înăuntru.
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea.
 
Aşa vorbeşte moartea:
Lumea este a mea.
Eu am făcut o prăpastie mare.
Eu am creat ciuma şi războiul.
Aşa vorbeşte moartea:
Lumea este a mea.
 
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea,
Fiecare mormânt trebuie să fie un pământ roditor
În care cade sămânţa mea cea veşnică.
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea.

(versuri din secolul al XVI-lea)

*

Moartea pune multe întrebări:

  • Cum poate permite Dumnezeu aşa ceva?

  • De ce a trebuit să moară aşa de tânăr şi pe neaşteptate?

  • De ce s-a sinucis?

  • Cum merge viaţa lui fără tată?

  • Există viaţă după moarte?

  • Unde sunt cei care au decedat?

  • Unde găsesc eu mângâiere, alinare?

Multor oameni le e teamă de moarte şi nici nu pot suporta moartea unei rude. Aţii simt că moartea nu este ultimul cuvânt din viaţa unui om. Pe de altă parte, nu poate fi totul degeaba: iubirea, bucuria, osteneala, suferinţa, binefacerile, greutăţile, nădejdea şi dorul faţă de Dumnezeu. Creştinii se încred în moarte după cuvântul lui Isus şi promisiunea învierii.

Cum putem ajuta un muribund?

  • Să nu-l lăsăm singur niciodată. Muribundul trebuie să simtă prezenţa lui Dumnezeu în oamenii care-l asistă în suferinţă.

  • Să-l ţinem de mână. Cei care sunt aproape de moarte simt această necesitate de a fi ţinuţi de mână.

  • Atât timp cât el poate vorbi, să-l lăsăm să vorbească, chiar dacă e nervos, să-şi exprime toate simţămintele şi temerile sale.

  • Să chemăm un preot dacă muribundul o doreşte, iar, dacă nu doreşte, să încercăm să-l convingem.

  • Să ne rugăm pentru cel muribund chiar dacă am presupune că el nu mai aude, căci trebuie să recunoaştem: nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi.

*

Mărturii creştine

  • “Din mâna lui Dumnezeu am primit viaţa; sub mâna lui am trăit-o; în mâna lui mă întorc. Voi, care m-aţi iubit atât de mult, nu vă uitaţi la viaţa pe care am terminat-o, ci la ceea ce începe acum” (Sfântul Augustin).

  • “Neliniştită este inima noastră, Doamne, până când nu se va odihni în tine” (Sfântul Augustin).

  • “Eu nu mor, eu intru în viaţă” (Sfânta Tereza de Lisieux).

  • “Cine cunoaşte Paştele nu se poate îndoi niciodată” (Dietrich Bonhoeffer)

  • “Părinte al meu, nu te înţeleg, dar am încredere în tine” (Sr. Basilea Schlink)

  • “Răposaţii noştri aparţin celor nevăzuţi şi nu celor absenţi” (Fer. Ioan al XXIII-lea).

*

P.S.

Cu acest episod, am încheiat “serialul” Almanahul Familiei Creştine. Dar el nu s-a sfârşit. Se poate continua la nesfârşit. M-aş bucura să primesc idei, sugestii pentru o nouă “lucrare”. Episcopul nostru ne-a dăruit fiecăruia câte o carte care are ca titlu Youcat, mai concret e vorba despre catehismul pentru tineri, în limbajul adecvat tineretului. El a fost conceput de cardinalul de Viena, arhiep. Schoenborn, şi e prefaţat de însuşi papa Benedict al XVI-lea. Există atâtea teme, subiecte... important este să culegem şi să alegem ceea ce ne e folositor nu numai pentru viaţa veşnică, ci şi pentru viaţa pământească.

Tuturor cititorilor, un Crăciun binecuvântat şi un An nou fericit!

Pr. Iosif Mareş

luni, 19 decembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XXVII). A îmbătrâni şi a rămâne tânăr

Vârsta şi vârstnicii sunt deja o temă de discutat în societatea noastră. Peste tot se vorbeşte de „factorul demografic”: bătrânii devin cin ce în ce mai bătrâni; tinerii din ce în ce mai puţini şi mai încărcaţi cu probleme. Se vorbeşte cu grijă despre inegalitatea generaţiilor, câteodată despre vârstnici ca despre un balast.

Tabloul societăţii noastre este dominat de dinamica şi vitalitatea tineretului. Toţi ar dori să devină bătrâni şi să rămână tineri! A deveni vârstnic şi totuşi a rămâne tânăr - între ele există o despărţitură câteodată mare. Mulţi se simt mai tineri decât realitatea.

Că noi devenim mai bătrâni nu depinde de noi; cum îmbătrânim depinde şi de noi.

Vom îmbătrâni odată....

Când am început să remarc faptul că îmbătrânesc?

  • Atunci când ne-am întâlnit cu prieteni care au povestit istorii deja trecute?

  • La fotbal, când am simţit că nu mai am aer?

  • În ziua mea de naştere, când mi-am dat seama ce repede trec anii?

  • Când mi-am cumpărat pantaloni care nu mai sunt la modă?

  • Când am zărit în grădina părinţilor mei nucul pe care eu l-am plantat?

  • Când am citit anunţuri mortuare la care cei decedaţi erau cam de vârsta mea?

  • Când...

Întrebări către generaţia tânără:

  • Cunosc eu oameni în vârstă în jurul meu?

  • Ce contacte am eu cu ei?

  • Cum vorbesc eu cu ei?

  • Ce ştiu eu despre viaţa părinţilor şi bunicilor mei?

  • Ce părere au ei despre copilărie şi tinereţe?

  • Ce citesc eu despre cei vârstnici în ziare şi reviste?

  • Ce-mi trece în minte când văd oameni înaintaţi în vârstă?

  • Aş vrea să trăiesc şi eu atât cât au trăit părinţii şi bunicii mei?

Întrebări către vârstnici:

  • Ce gândesc eu despre tineretul de azi?

  • Cum vorbesc eu despre ei?

  • Ce impresie face viaţa asupra tinerei generaţii?

  • Ce citesc eu în ziare şi reviste despre tineret?

  • Ce ştiu eu despre viaţa copiilor în şcoală azi ;ce ştiu despre felul cum învaţă ei şi despre tineri şomeri?

  • Cât de deschis sunt eu vizavi de tineri? Îmi dau silinţa să intru în discuţie cu ei?

„Pomii mari dăruiesc altora umbră, în timp ce ei stau totdeauna sub soarele dogoritor” spune un proverb african.

Dorinţe înainte de pensionare:

  • În sfârşit un an între concediu !

  • Sunt stăpân peste mine..

  • După atâţia ani de muncă merg în pensie.

  • Am mult timp pentru nepoţi !

  • Călătoresc în toată lumea !

  • Încep încă odată ceva nou....

Temeri înainte de pensionare:

  • Ce va fi cu munca mea?

  • Pierd viaţa normală.

  • Mulţi mor imediat după pensionare.

  • Stau numai acasă. Plictiseală.

  • Fără nici un contact cu colegii de muncă.

  • Rămân membru al „UJB”-ului.

Şi când ajunge momentul....

  • Nu ştiu ce treabă să încep...

  • Pierd prietenii...

  • Parcă-mi cade tavanul în cap

  • La ce bun mai sunt?

  • Am mai puţin timp ca înainte.

  • Am găsit cunoştinţe mai vechi/mai noi.

  • Nu mai pot întreprinde nimic.

  • Văd că totuşi mai sunt bun la câte ceva.

Un lucru să nu uităm: testamentul!

joi, 15 decembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XXVI). A fi bolnav - 2

2. Cristos e alături de noi

Unui preot din zona Ruhr-ului i s-a părut ceva ciudat. A observat că un bărbat mai vârstnic mergea în biserică în fiecare zi în preajma amiezii şi ieşea repede din biserică. Într-o zi l-a oprit şi l-a întrebat ce face el aşa de scurt timp în biserică. El răspuns: “Mă duc şi mă rog”. Întrucât părintele era puţin sceptic pentru timpul petrecut în biserică, el răspunse: “Nu ştiu să spun o rugăciune lungă şi de aceea vin aici în fiecare zi la ora 12 şi-i spun: «Doamne, aici este Ioan». Apoi aştept un minut şi el mă aude”. Mai târziu, după ani de zile, omul a trebuit să meargă în spital. Doctorii şi surorile observară că pacientul are o influenţă rară asupra celorlalţi. Cei care aveau nevoie de mângâiere se simţeau mângâiaţi, iar cei trişti puteau chiar şi să râdă. “Ioane - îi zise o soră - oamenii spun că tu ai produs această schimbare. În ciuda bolii tale grele, eşti într-o bună dispoziţie”. “Soră - îi răspunse Ioan - nu am nimic cu acest lucru. El se produce prin vizitatorul meu”.

Totuşi nimeni nu a remarcat vreun vizitator. Nu avea nici o rudă şi nici un prieten mai apropiat. “Vizitatorul tău - întreabă sora - când vine el?” “În fiecare zi la ora 12. El intră aici, stă în faţa patului meu şi-mi spune: «Ioane, aici este Isus»”.

Sfânta Scriptură vede în boală un semn că lumea în care trăim este imperfectă. Şi Cristos nu a făcut în această lume un paradis. El a vrut să-i ajute pe oameni şi să-i mântuiască.

Isus este alături de oameni mai ales atunci când sunt în suferinţe. El care vine de sus este cu ei, jos, pe pământ, atunci când sunt învăluiţi în teamă, dureri, tristeţe, de singurătate, despărţit de bucuriile legitime ale vieţii.

Cel bolnav ridică mâinile ca semn al speranţei. Isus este foarte aproape de el, îl atinge cu mâna, o pune pe frunte, semne ale dragostei şi acceptării, gesturi ale mântuirii.

Isus vrea să-l mântuiască pe om, ca el să vadă, să audă, să vorbească, să umble, să poată trăi. El nu îndepărtează fiecare durere, însă el ajută ca s-o putem suporta. “Credinţa ta te-a mântuit”.

Nu orice boală este serioasă sau foarte grea. De aceea, trebuie să-l ajutăm pe bolnav ca timpul să nu fie lung. Să vorbim cu el despre ceea ce se întâmplă “afară” sau să-i citim ceva. Înainte de toate, dacă bolnavul este un copil, trebuie să ne facem timp ca să ne jucăm cu el sau să-i povestim ceva.

Cine este bolnav, are frică de a rămâne singur. De aceea e important să fim alături de el, să-l ţinem de mână şi chiar să-l mângâiem pe păr, să-i spunem un cuvânt frumos. Mici atenţii sunt câteodată de un real folos: să-i aranjăm perna, să-i răcorim fruntea şi buzele, să încălzim picioarele: să facem ceea ce este necesar sau ce ne sfătuieşte dragostea.

Bolnavii se simt bine când vorbim despre durerile şi temerile lor şi găsirea înţelegerii. A-i asculta este mai important decât a le vorbi. Dar dacă totuşi vorbim cu ei, ar trebui să vorbim despre lucruri care să-i îmbucure şi care le dau curaj. Să le povestim ce înseamnă Isus care a făcut atâtea pentru noi; să le amintim de evenimentele fericite ale vieţii lor şi să mulţumim lui Cristos pentru acestea.

Una dintre datoriile preoţeşti este vizitarea bolnavilor. Pentru fiecare spital este o persoană care are grijă de îngrijirea spirituală a bolnavilor. El ii cunoaşte pe bolnavi şi, la cererea lor, cheamă preotul catolic sau pastorul protestant. Înainte de toate, bolnavii sunt împărtăşiţi de mai multe ori pe săptămână, iar dacă cineva are nevoie de spovadă, imediat este chemat un preot. Mulţi preoţi sunt “abonaţi” la vizitarea bolnavilor, adică se declară dispuşi să-i viziteze între diferite ore. Eu, de obicei, mă anunţ să-i vizitez noaptea. Anul trecut am fost trezit pe la ora 2.30. Doamna de la poartă îmi dă numele şi “adresa” bolnavei. Mă duc repede. Intru în camera ei pe care n-o împărţea cu nimeni şi printre altele spune: “De fapt nu v-am chemat pentru spovadă şi împărtăşanie. Eu m-am spovedit ieri şi în seara aceasta a fost cineva cu sfânta Împărtăşanie. V-am chemat pentru că simţeam nevoia să discut câte ceva cu dvs. Aş putea zice că mi-a vorbit de banalităţi, dar simţeam că nevoia de a vorbi cu cineva este extrem de acută şi am lăsat-o să vorbească. După vreo câteva minute de discuţie, îmi zice să merg să-i aduc nişte apă. M-am dus şi, la întoarcere, am găsit-o dormind somnul de veci. I-am dat o binecuvântare şi am chemat-o pe sora de gardă.

Cel mai greu este să spunem adevărul. Şi mai ales când. Nu există reguli generale. Hotărâtor este cum ar reacţiona. De obicei, bolnavii simt în ce situaţie sunt. A vorbi despre situaţia lui problematică nu înseamnă a-i distruge speranţa. Poate e bine să-l ajutăm limitând teama lui în faţa posibilului deces prin încrederea în bunătatea lui Dumnezeu.

Atunci când boala este gravă, bolnavii stau, de obicei, în spital. Noi trebuie să-i creăm atmosferă ca acasă. Mai ales când ştim că moartea se apropie nu mai avem voie să-i lăsăm singuri. Dacă e posibil, e mai bine să moară acasă. El poate fi vizitat de medici.

Boala nu este grea numai pentru bolnavi; şi noi învăţăm multe pentru viaţă.

Despre modul de administrare a sacramentului Ungerii Bolnavilor sau Maslul putem să ne informăm la orice preot. Există cărţi de specialitate în domeniu.

duminică, 11 decembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XXV). A fi bolnav - 1

1. Fiind bolnav multe lucruri se schimbă

„Sunt bolnav.
Viaţa mea s-a schimbat
.
Ceea ce era ieri posibil
Astăzi nu se mai poate.
Legat de pat
Dependent de ajutorul altora.
Suportarea analizelor,
Aşteptarea rezultatelor.
Mă simt tras în dreapta şi stânga
Între speranţă şi teamă.

De multe ori fără să fim atenţionaţi, între zi şi noapte, dintr-un minut în altul: un accident, un stop cardiac şi deja cel sănătos devine „caz de boală”. Boala îl mută pe om într-o nouă şi de-a dreptul situaţie neobişnuită:

  • scos din habitatul său obişnuit.

  • rupt de legăturile sale cu semenii .

  • neputincios în a merge la servici.

  • condamnat la a nu face nimic.

  • lăsat la bunăvoinţa altora.

  • ajuns să afle cât de şubredă este viaţa.

În această situaţie omul are nevoie mai mult de apropiere umană decât de îngrijire medicală. El duce dorul de oamenii care sunt aproape de el, care nu-l lasă pradă neliniştii, care îi uşurează durerile, care-l ajută să suporte boala.

De multe ori boala poate să ajute să înţelegem mai bine rostul şi sensul vieţii. Ea poate ajuta ca omul să descopere esenţialul, ea poate să dea vieţii o nouă orientare. Se schimbă şi relaţia cu Dumnezeu:

„Doamne
sunt o singură întrebare.
De ce?
De ce chiar acum?
De ce chiar aici?
De ce chiar aceasta?
De ce chiar eu?”

„Cel sănătos are multe dorinţe, cel bolnav numai una”, spune un proverb indian.

Convorbiri cu bolnavii

  • Faptul că eu zac aici mi-a deranjat toate planurile. Nu am fost niciodată bolnav. Practic eu mă păzesc totdeauna de boală. M-am străduit întotdeauna să mă feresc, dar acum îmi dau seama că nu mai merge. Şi mă gândesc că poate acest experiment este important pentru mine.

  • De cât timp stau eu aici? Dacă nu ştiu cât voi sta aici, îmi pierd răbdarea. Nu-mi mai place aici.

  • Cel mai rău este faptul că am nevoie încontinuu de ajutor. Pentru orice lucru mărunt trebuie să mă rog de cineva. Îmi vine foarte greu. Chiar eu care nu am avut nevoie niciodată de nimeni.

  • Mă bucur că mă vizitează atâţia. Unii vorbesc prea mult şi asta mă enervează. Apoi mai vin alţii la care nu m-am gândit niciodată.

  • Am aflat că viaţa merge mai departe şi fără mine. La început credeam că lumea ar trebui să stea pe loc. Dar am învăţat să predau mai departe ştafeta. Şi asta mă face mai liniştit.

  • Cred că situaţia e mult mai serioasă. Ei îmi vorbesc frumos şi fac tot ce pot. Dar eu simt ceea ce s-a întâmplat... Într-o zi va trebui să mă gândesc serios la asta, deşi îmi e frică de adevăr.

  • Dacă cineva mi-ar fi spus mai înainte ce trebuie să sufăr... Nu mai suport să zac aici în timp ce alţii savurează viaţa. Aveam atâtea planuri. Oare chiar toate trec? Nu înţeleg. De ce trebuie chiar să se întâmple cu mine aşa ceva?

  • Din copilăria mea nu m-am ocupat niciodată intensiv cu Dumnezeu. Poate că n-am avut timp sau poate am crezut că merge şi aşa. Şi deodată s-a schimbat totul. Am învăţat din nou să mă rog.

„Însă cei ce nădăjduiesc în Domnul îşi vor înnoi puterea lor; aripi le vor creşte ca ale vulturului: vor alerga şi nu vor osteni, vor merge necontenit şi nu vor obosi” (Isaia 40,31).

luni, 5 decembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XXIV). Slujirea în Biserică

Creştinii catolici consideră Biserica ca pe o societate mare: o Biserică având drept cap suprem pe papa. Trăirea creştină şi întărirea în credinţă se realizează în societăţi mici în comunităţi şi în parohii.

Aici se trăieşte în slujirea aproapelui şi a celui mai îndepărtat (Caritas), aici se vesteşte credinţa (predici, cateheze, discuţii...) şi este sărbătorit prin diferite celebrări (Euharistie, sacramente etc.). Pentru aceste slujiri sunt chemaţi toţi creştinii prin Botez şi Mir. În prima scrisoare a sfântului Petru, capitolul 2, versetul 9, se menţionează: „Voi sunteţi un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la lumină”.

Pentru realizarea acestora, Biserica are nevoie oameni care total şi chiar integral se pun în slujirea Bisericii şi a creştinilor.

Ca tânăr sau tânără, ai avut ocazia să întâlneşti o călugăriţă, sau un preot, sau pe cineva care lucrează activ în slujirea Bisericii. Poate curiozitatea te-a făcut să cunoşti asemenea persoane. Poate că ar fi bine să fii ca şi ei? Nu numai ca profesie, ci ca o datorie care mă mulţumeşte şi care asigură viitorul meu?

Romano Guardini spunea că se întâmplă de multe ori că nu ştim ce zace în noi şi de ce suntem capabili până când nu suntem chemaţi.

Preotul

Preoţia este un sacrament. Aceasta înseamnă că însuşi Dumnezeu îl ia pe om în slujire. Impunerea mâinilor de către episcop este expresia acestui lucru. Preotul este garantul voinţei lui Dumnezeu în această lume şi înainte de toate în societatea creştinilor. Misiunea lui este de a-i întări pe oameni în credinţă, de a face ca această credinţă să fie trăită, vestită şi celebrată în primirea sacramentelor. Grija lui se manifestă prin unitate şi iertare exprimată prin celebrarea Euharistiei.

Preotul merge acolo unde oamenii se nasc, acolo unde tineri sunt primiţi în comunitate, acolo unde oamenii trăiesc, lucrează şi sărbătoresc, acolo unde oamenii suferă şi caută soluţii de a ieşi din sărăcie, acolo unde oamenii mor.

El lucrează ca paroh, vicar, trimis să aibă grijă de copii, tineri, adulţi sau oameni mai vârstnici, ca profesor de religie, preot într-un spital şi altele.

Condiţii prealabile:

  • relaţii personale cu Isus Cristos

  • credinţă activă şi trăirea ei în Biserică

  • deschis faţă de oameni

  • capabil să lucreze în echipă.

  • disponibilitatea de a trăi în celibat (rit latin)

  • capabil de a contacta şi comunica

  • disponibilitatea de a fi răspunzător şi competenţă socială

  • interes în a studia teologia

Diaconul

După Conciliul al II-lea de la Vatican s-a reintrodus diaconatul permanent. Diaconii pot fi necăsătoriţi şi căsătoriţi. Ei sunt chemaţi să slujească în Biserică prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, pregăteşte creştinii pentru primirea sfintelor sacramente, el poate boteza, poate asista la cununie, poate îngropa etc.

Ordinele călugăreşti

Încă de la începuturile creştinismului au existat oameni, bărbaţi şi femei care s-au pus la dispoziţia lui Dumnezeu prin ascultare, sărăcie, castitate. Astfel au apărut diferite forme de ordine călugăreşti având diferite carisme. Mulţi călugări sunt şi preoţi şi trăiesc viaţa comunitară. Mulţi sunt profesori de religie, lucrează la Caritas, în spitale sau chiar în pastoraţie.

În Biserică există şi alte forme de slujire, chiar dacă nu se trăieşte viaţa comunitară sau trăiesc viaţa de căsătorie. Pentru asemenea persoane episcopul diecezan găseşte diferite forme de slujire în cadrul diecezei, potrivit aspiraţiilor lor. Putem da exemplu: asistenţi pastorali, responsabili cu tineretul, cu copii. Alţii pregătesc mirii pentru a putea păşi bine pregătiţi pentru viaţa de căsătorie, alţii se ocupă de deţinuţi, sau cu handicapaţi, în spitale.

Important este ca cel chemat să spună: DA!

marți, 29 noiembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XXIII). Pe drumul maturizării

Tinereţea este un fel de a doua venire în lume - mai conştientă, mai intensivă, dar şi mai întrebătoare şi căutătoare. Tinerii sunt în căutarea identităţii, a orientării, a valorii şi a sensului. Lumea copilăriei, cu încrederea şi siguranţa sa, este deja în urma lor; desprinderea, intrarea în public şi o nouă orientare îi aşteaptă. În acest situaţii apar întrebările câteodată radicale. Sunt confruntaţi cu eventualele ruperi de relaţii în familie, dar şi de prieteni; situaţii penibile în care sunt înglodaţi în datorii sau în situaţii în care cei din jur suferă sau mor. „A doua venire în lume” începe la mulţi prin situaţii deosebite. Apar întrebările despre viaţă şi credinţă.

Chiar şi în credinţă este necesară o maturizare. Mulţi iau rămas bun de la „bunul Dumnezeu” din copilărie. Se poate pierde credinţa cea învăţată şi practicată. Acolo unde credinţa nu mai este ceva de la sine, ea trebuie să fie făcută „mai inteligibilă” prin părinţi, prieteni, profesori, îngrijitori de suflete. Pentru mulţi credinţa şi-a pierdut monopolul valorii. Există o paletă largă de oferte: de la religiile din extremul orient, peste diferitele secte până la consilieri esoterici şi psihologici. Este ca un fel de „piaţă spirituală”. Între atâtea oferte şi concurenţe trebuie să demonstrăm că ştim să străbatem şi asemenea situaţii.

Tineretul este confruntat şi cu un alt fenomen: întâlnesc prieteni şi colegi pentru care Dumnezeu nu înseamnă nimic. Ei sunt mulţumiţi cu ce au, cu ceea ce sunt. Trăiesc foarte bine fără Dumnezeu. Asemenea persoane sunt o provocare pentru noi: cu atât mai mult trebuie să ne prezentăm credinţa în faţa lor. De multe ori trăim ca într-o adevărată diasporă. Şi de foarte multe ori, vieţuind într-o minoritate, riscăm să ne pierdem şi bruma de credinţă moştenită de la înaintaşii noştri.

Discuţia între părinţi şi tineri este necesară. Orientarea religioasă a tinerilor depinde de multe ori de ceea ce au experimentat în casa părintească şi au pus în practică.

La părinţi:

  • Încredere în intenţiile bune de educaţie.

  • A fi liber de subapreciere sau de sentimentele de vinovăţie de a fi procedat fals.

  • A-şi aminti de propria tinereţe.

  • A lua în serios întrebările tinerilor.

  • A lua în serios momentele în care tinerii vor să discute cu ei.

  • A avea curaj de a împărtăşi decepţiile şi îndoielile proprii.

La tineri:

  • A avea curajul de a pune întrebări şi de a-ţi povesti problemele care te frământă.

  • A nu accepta prea repede răspunsurile, ci a le căuta cu seriozitate.

  • A te transpune în situaţia părinţilor.

  • A judeca nepărtinitor ideile părinţilor.

  • A fi pregătit mereu pentru conversaţie informativă.

  • A-ţi da socoteală despre intenţia propriilor întrebări.

Ce rămâne?

Cum rămâne când copii încep să meargă pe propriile drumuri? Cuvântul nostru rămâne: Tu ai totdeauna o uşă deschisă când intri în orice situaţie. Încrederea noastră, de care ei întotdeauna au nevoie, când credem că s-a întrerupt, rămâne. Rugăciunea care încă poate construi poduri, acolo unde aparent toate podurile sunt distruse. Şi bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu care-i conduce şi care ne-a condus şi pe noi. Cerul şi pământul vor trece. Cuvântul meu rămâne în veşnicie, spune Isus Cristos. (Jorg Zink)

duminică, 13 noiembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XXII). Pregătirea şi ceremonia administrării sfântului Mir

Pregătirea pentru primire se face în grupe. Metodele folosite pot fi diferite în funcţie de opţiunile confirmanzilor. Duhul Sfânt nu primeşte „prescrieri” din partea noastră.

  • În multe comunităţi are loc o întâlnire pentru o oră, două la sfârşitul săptămânii.

  • În alte părţi confirmanzii vin la căminul parohial unde îşi fixează grupe de lucru.

  • În cadrul grupurilor au loc discuţii în care discută despre proiecte în cadrul comunităţii în care activează.

  • Mai intervine problema dacă părinţii se implică sau nu. În multe cazuri se implică laici care au deja experienţă sau preotul paroh care vine cu ideile sale şi care va studia situaţia lor. E important să răspundă la întrebările ce se nasc din aprofundarea credinţei.

  • O întâlnire cu naşii este binevenită. Năşia să nu se mărginească numai la oferirea unui cadou, ci şi la o discuţie deschisă. În comunităţile în care am activat sau activez este fixată o zi sau două zile ale naşilor, de regulă luni după Paşti sau luni după Rusalii. În aceste zile se întâlnesc naşii cu finii de mir care discută problemele de viaţă ale lor.

  • Naşul sau naşa trebuie să fie miruit şi să fie practicant.

  • Ceremonia administrării sfântului Mir are loc într-un cadru mult mai restrâns aici, în Austria, decât în România. Motivul constă în trăirea mai intensă a ceremoniei care să rămână nu ca o ceremonie în masă, mai mult cât e posibil ca ceva privat sau personal. Sigur că în alte părţi se va ţine cont de posibilităţile episcopului, mentalitatea poporului lui Dumnezeu.

Nu voi întra în descrierea ceremoniei administrării sfântului Mir. Cred că ea se poate găsi în manualele de religie romano-catolică sau în unele broşuri de vânzare în librăriile catolice din ţară.

Darurile Spiritului sau Duhului sfânt:

  1. Înţelepciunea: ca să nu te laşi condus de lucruri efemere.

  2. Înţelegerea: ca tu să ştii că ceea ce Dumnezeu doreşte de la tine este totdeauna binele.

  3. Sfatul: ca în situaţiile mai dificile să găseşti soluţia cea mai bună.

  4. Puterea: ca să nu te doboare greutăţile.

  5. Cunoaşterea: ca să fii conştient ceea ce este bun şi ceea ce e rău.

  6. Evlavia: ca să fii totdeauna în contact cu Dumnezeu.

  7. Frica de Dumnezeu: ca să nu-ţi imaginezi că oamenii pot fi mai mari decât Dumnezeu.

miercuri, 2 noiembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XXI). Sacramentul Mirului - sacrament al tinereţii

„Am deja 16 ani şi în fiecare zi mă confrunt cu întrebări cu situaţii neaşteptate; cred că a sosit timpul să ştiu cine sunt”, spunea o oarecare Barbara. Taina Mirului sau al Mirungerii - alţii îl denumesc drept taina Confirmaţiunii - este aceea care se administrează la o vârsta fixată de episcopul locului prin care confirmandul primeşte darurile Sfântului Duh sau Sfântul Spirit care îl va ajuta să trăiască cum se cuvine viaţa creştină şi cu atât mai mult puterea de a mărturisi prin cuvânt şi faptă ceea ce crede. Acest sacrament este administrat în Bisericile Răsăritene în general imediat după Botez. Opinez că sunt nişte avantaje dacă este celebrat la o vârstă în care suntem conştienţi de ceea ce se petrece in jurul nostru. Eu am fost miruit la vârsta de 8 ani, date fiind împrejurările vitrege de atunci.

La nişte vârste, tinerii îşi pun diferite întrebări: Cine sunt eu? Pentru ce exist? Ce trebuie să devin? Cum se uită alţii la mine? Ce viitor mă aşteaptă? Aceste întrebări sunt puse între prieteni, între rude. De multe ori există o prăpastie între generaţii. Tineretul în faza pubertăţii încep să se întrebe în mod conştient şi serios despre sensul vieţii. În aceste faze hotărâtoare ale vieţii, Mirul este în adevăratul sens al cuvântului un „sacrament puternic”. Mai ales în faţa de tranziţie. Drumul spre „independenţă” cere putere, curaj şi un elan din partea Duhului sfânt.

În acest sacrament suntem unşi şi pecetluiţi şi întăriţi de Duhul Sfânt. Dăruirea şi primirea Spiritului Sfânt a început în acea sărbătoare evreiască a Rusaliilor, când apostolii lui Isus erau împreună. Evenimentul este descris cu lux de amănunte în Faptele Apostolilor 2,1-13.

Vântul în Biblie este folosit ca simbol al prezenţei lui Dumnezeu.

Focul este văzut ca un factor dătător de viaţă, în sensul că arde şi transformă.

Cristos ni l-a promis pe Duhul Sfânt de mai multe ori: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna. El este Duhul adevărului... Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14,16-18), sau „Dar Mângâietorul, Spiritul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate câte vi le-am spus eu” (Ioan 14,26), sau: „Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Galateni 5,22-23).

Un crez deosebit (scris de Karl Rahner, SJ):

Cred că el poate să dărâme prejudecăţile mele.
Cred că el poate schimba obişnuinţele mele.
Cred că el poate să biruiască indiferenţa mea.
Cred că el îmi poate dărui fantezie pentru a iubi.
Cred că îmi poate da un semnal în faţa celui Rău.
Cred că poate să învingă tristeţea mea.
Cred că îmi poate da iubire faţă de Cuvântul Domnului.
Cred că îmi poate lua complexele de inferioritate.
Cred că el îmi poate da putere în viaţă.
Cred că îmi poate dărui un frate sau o soră.
Cred că el poate să pătrundă esenţa mea.

miercuri, 12 octombrie 2011

Almanahul familiei creştine (XX). Sacramentul Pocăinţei astăzi

Spovada în confesional sau scaun de spovadă. Este forma cea mai cunoscută a spovezii. În bisericile mai vechi confesionalul este bine prezentat. Aceasta subliniază însemnătatea sărbătoririi. Preotul acţionează în numele lui Cristos şi în numele comunităţii ecleziale. După recunoaşterea păcatelor, preotul spune un cuvânt scurt pe care-l poate folosi ca bază de discuţie. Apoi prescrie o pocăinţă şi apoi rosteşte cuvintele dezlegării.
Conversaţie cu caracter de spovadă. Aceasta are loc într-un spaţiu închis, în casa parohială, pe drum, într-un pelerinaj sau chiar în confesional. Pentru mulţi atmosfera este mai personală şi mai apropiată. În timpul discuţiei penitentul îşi recunoaşte vina şi îşi arată dispoziţia de a repara ceea ce a greşit. Preotul rosteşte cuvintele dezlegării.
Oricare formă de spovadă alege, penitentul nu trebuie să-şi facă griji că ar face ceva fals. Dacă el caută cu seriozitate reconcilierea cu Cristos, orice preot îl va ajuta. Acest lucru se întâmplă mai ales la copiii care merg de prima dată la spovadă, dar şi celor tineri sau maturi, care, după o perioadă lungă, se îndreaptă către confesional.
Diferite scuze:
  • Nu e chiar aşa de rău...
  • Am avut ghinion...
  • Sunt neputincios...
  • Să mă scuz - de ce?

Sau poate:
  • M-am făcut vinovat - am rămas cu păcate pe suflet.
  • Numai spovada poate să mă ajute...

Se spune că occidentalii au pierdut noţiunea păcatului chiar şi al sacrului. Pe bună dreptate; şi totuşi există oameni şi locuri în care harul lui Dumnezeu lucrează miraculos. Mă refer la locurile de pelerinaj: Fatima, Lourdes. Cacica, Maria Radna, Altoetting, Mariazell şi chiar în prima mea parohie, Vestenthal. Nu este un loc de pelerinaj de nivelul lui Şumuleu Ciuc sau Nicula, totuşi câţi pelerini poposesc aici în fiecare zi de 13 a lunii, din mai până în octombrie, marea lor covârşitoare se spovedesc cu sinceritate. Sunt preot în această parohie din 1995 şi asist cu satisfacţie la acest fenomen cu adevărat divin. Am fost de vreo patru ori la Medjugorje, unde, deşi nu e declarat ca loc de pelerinaj, sute şi mii de oameni se spovedesc zilnic, mulţi dintre ei făcând şi o spovadă generală. Poate că omenirea vrea semne sensibile de la Dumnezeu. Duhovnicii sau confesorii pot să afirme că de multe ori asistă la „minunea” unei spovezi sincere şi a unei convertiri din inimă.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Almanahul familiei creştine (XIX). Sărbătorirea reconcilierii

Biserica cunoaşte multe posibilităţi de a ne putea împăca cu Dumnezeu şi cu aproapele, cum putem obţine iertarea păcatelor noastre şi cum putem sărbători această reconciliere.
  1. Atunci când ne împăcăm cu alţii. Voinţa este necesară pentru a reconcilierea cu Dumnezeu. „Iar când sunteţi în rugăciune, dacă aveţi ceva împotriva cuiva, iertaţi, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Marcu 11,25).
  2. Când renunţăm la ceva pentru a ajuta pe alţii. „Mai presus de toate să aveţi o dragoste statornică între voi, pentru că dragostea acoperă o mulţime de păcate” (1Petru 4,8).
  3. Când ne rugăm Tatăl nostru: „şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
  4. Când citim Sfânta Scriptură. De aceea se roagă preotul după citirea Evangheliei: „Doamne, prin Evanghelia ta ia asupra ta păcatele noastre”.
  5. Când la începutul sfintei Liturghii ne recunoaştem păcatele şi preotul se roagă: „Să aibă milă de noi atotputernicul şi iertându-ne păcatele să ne ducă la viţa cea veşnică”.
  6. Când participăm la o celebrare penitenţială.
  7. Atunci când suntem botezaţi. Sacramentul Botezului este primul sacrament al iertării prin care ne întoarcem spre o viaţă în unire cu Dumnezeu şi Biserica sa.
  8. Când primim sacramentul Ungerii bolnavilor (Maslul). În inimile noastre ne facem sănătoşi şi aceasta ne dă curaj pentru viaţă.
  9. Când primim sacramentul Pocăinţei sau Spovezii.

Scurtă istorie a sacramentului Penitenţei.
Dacă aruncăm o privire în istoria Bisericii, ne putem da seama că aspectul extern s-a schimbat de mai multe ori. Dar esenţialul a rămas.
Începuturile
În primele veacuri creştine s-a primit rar acest sacrament: odată pe an sau odată în viaţă. Materia iertării sacramentale era îndeosebi aceste păcate: apostazia, uciderea, divorţul etc. Aceasta se întâmpla mai ales când acestea aveau loc în public. Păcătosul trebuie să recunoască în public păcatul său de moarte în faţa episcopului şi era exclus de la împărtăşanie timp de 40 de zile (timpul pascal). În acest timp comunitatea se ruga pentru el, iar la sfârşitul postului Paştilor se celebra sărbătoarea reconcilierii şi era primit din nou în comunitate.
Apariţia spovezii
În secolul VI a apărut obiceiul ca păcatele particulare şi publice să fie recunoscute în faţa preotului. Dezlegarea de păcate se dădea fiecăruia personal. Preotul era obligat la tăcere. Prin această formă devine clar că Isus Cristos şi Biserica sa este gata să ofere iertarea fără condiţii celor care sunt pregătiţi pentru mărturisire.
Forme diverse ale iertării păcatelor
Această schimbare a practicii penitenţei a avut drept consecinţă ca celelalte forme să fie uitate. Cine voia să meargă la sfânta Împărtășanie mergea înainte la spovadă (începând cu sec. XIII). Mulţi îşi amintesc sigur de spovada anuală sau lunară şi împărtăşania în duminica următoare. În celelalte duminici (şi zile de lucru) se mergea la Liturghie fără să se meargă la împărtăşanie. În ultimele decenii credincioşii au ajuns la concluzia că împărtăşania aparţine integral de sfânta Liturghie. Actul penitenţial la începutul sfintei Liturghii ca şi alte forme de iertare a păcatelor ne pregătesc pentru aceasta. Sărbătorirea sacramentală a iertării la scaunul de spovadă are o importanţă primordială în viaţa spirituală a creştinului. Aşa putem percepe puterea eliberatoare şi mângâietoare a iertării.

luni, 19 septembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XVIII). Parabola tatălui milostiv

Almanahul familiei creştine (XVIII): Parabola tatălui milostiv

După ce am început acest almanah cu sacramentul Căsătoriei, întemeierea familiei, copiii în viaţa de familie, prima Împărtăşanie a copiilor, trecem la o nouă etapă în viaţa de familie creştină catolică, şi anume familia vizavi de sacramentul Reconcilierii cu Tatăl ceresc.

În afară de Maica Domnului, toţi, fără excepţie, am păcătuit, ne-am îndreptat atenţia de la Creator spre creatură.

„Pentru tine ne-ai creat, Doamne, şi neliniştit va fi sufletul meu până nu se va odihni în tine”, spunea odinioară marele sfânt Augustin.

Venim de la Dumnezeu şi mergem spre el.

Dacă am greşit drumul, există posibilitatea de a-l găsi şi pentru aceasta taina Penitenţei, sacramentul Pocăinţei ne este de un real folos.

Pentru început să luăm parabola tatălui milostiv de la Luca 15,11-32 şi s-o analizăm în spirit mai realist:

- Oare nu protestează pe drept fiul cel mare?

Nu este drept, spune fiul cel mai mare, care a fost întotdeauna acasă. Chiar şi noi simţim acelaşi lucru. Căci ceea ce numim dreptate ca unitate de măsură este depăşită.

- Fiul cel tânăr

S-a săturat să stea acasă. Pleacă, se bucură de plăcerile vieţii, aruncă banii în dreapta şi în stânga şi nu se gândeşte la ziua de mâine. Însă la un moment dat se termină banii. Aşa-numiţii „prieteni” l-au părăsit. Îi merge totul ca pe dos. Nu mai găseşte nici o soluţie. Se hotărăşte să meargă acasă.

- Tatăl

Când îşi vede băiatul, reacţionează ca cineva care-şi iubeşte copilul la nesfârşit ca un tată: aleargă în întâmpinarea lui, îl îmbrăţişează, îi dă o haină nouă şi sărbătoreşte cu el bucuria întoarcerii. „Căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit”.

- Fiul mai mare

Tocmai asta îl enervează. Se simte înşelat, tratat cu nedreptate. El a fost totdeauna acasă, şi-a ajutat tatăl şi merita iubirea tatălui. Şi acum vine fratele, acest pierde-vară şi tatăl nu are nimic mai bun de făcut decât să-i taie viţelul cel îngrăşat. „Nu, tată, asta e cam mult, nu este drept... şi, dacă vreţi să sărbătoriţi, nu aveţi decât... dar fără mine”.

- Tatăl

Şi ce face tatăl? Abia terminase să-şi vadă băiatul întors din depărtări şi iată că, fără să vrea, omite pe fiul care a rămas afară. Iarăşi merge afară către fiul cel mare. Aude reproşurile lui. Îl roagă să se bucure şi să sărbătorească cu ei.

- Şi noi ?

Oare fiul cel mai mare acceptă invitaţia? Merge la petrecere? Nu putem şti. Parabola nu ne mai spune nimic. Ascultătorii lui Isus şi noi înşine parcă am intrat în parabolă. Suntem şi noi care au rămas acasă şi duc o viaţă ordonată şi care nu avem nici o datorie? Cum ne comportăm noi faţă de cei care au eşuat în viaţa lor sau care sunt înglodaţi în datorii? Poate găsim puterea necesară în a-i ajuta şi a ierta dacă ne cer iertare. Suntem în stare să petrecem cu ei, să ne bucurăm cu ei?

Da, iubirea lui Dumnezeu „nu este dreaptă”. Nu o putem cumpăra, ea ne este dăruită fără nici un merit din partea noastră.

Cele 10 porunci ale lui Dumnezeu - oferte spre libertate, pentru a fi liberi

Citire din Vechiul Testament, Cartea Exodului 20,2-17.

Atunci zise Dumnezeu lui Moise:

Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul vostru care v-a scos din Egipt. Eu v-am scos din robie. De aceea : 1.

Ceilalţi zei

Să nu aveţi alţi zei afară de mine. Să nu faceţi imagini cu Dumnezeu care să fie asemenea vreunui chip din cer, de pe pământ sau în apă. Să nu vă faceţi dependenţi de ceva pe care alţii îl adoră ca pe zei. Căci eu, Iahve sunt veşnic.

În limbajul modern:

„Zeii de azi” au multe nume: succes, carieră, dominare, avuţie, hobby, frumuseţe... chiar ştiinţă, tehnică, superstiţie... Oare nu suntem fascinaţi până acolo încât ne aruncăm cu fruntea la pământ ? 2.

În numele lui Dumnezeu

Să nu spui numele lui Dumnezeu în zadar.

În limbajul modern:

În numele lui Dumnezeu oamenii abuzează zilnic de puterea lui. În numele lui Dumnezeu sunt purtate războaie, oamenii sunt asupriţi, este distrus mediul înconjurător. Însuşi Cristos a fost răstignit pe cruce în numele lui Dumnezeu. 3.

Sabatul - Duminica

Adu-ţi aminte de Sabat, sfinţeşte-l! Şase zile puteţi munci. Ziua a şaptea este zi de odihnă, este o zi sfinţită pentru Dumnezeu. În ziua aceea să nu munceşti, nici voi, nici copiii voştri, nici servitorii voştri, nici animalele voastre şi nici străinii care locuiesc la voi. Căci Dumnezeu a făcut în şase zile cerul, pământul şi marea. În ziua şaptea s-a odihnit. De aceea el a sfinţit Sabatul şi l-a declarat sfânt.

În limbajul modern :

Duminica îl eliberează pe om oboseală. Ziua odihnei, timp pentru Dumnezeu şi pentru alţii, a se bucura, a sărbători, a mulţumi, a savura prietenia lui Dumnezeu. 4.

Tânăr şi vârstnic.

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi ai grijă de ei, ca să trăieşti mult timp în ţara pe care ţi-o dă Dumnezeu.

În limbajul modern:

A fi în vârstă înseamnă de multe ori: rămas în urmă, izolat, încăpăţânat: a fi tânăr însemnă: a fi deschis, dinamic, bucuros de viaţă, modern. Voi, cei în vârstă, gândiţi-vă că şi voi aţi fost odată tineri! Voi, tinerilor: gândiţi-vă că şi voi veţi îmbătrâni odată! 5.

Aproapele.

Să nu ucizi !

În limbajul modern :

Această poruncă nu este numai împotriva uciderii, ci şi împotriva a tot ceea ce ameninţă viaţa unui om: foamea, boala, războiul şi sărăcia, dar şi invidia, răzbunarea. „Să iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. 6.

Fidelitatea

Fii fidel soţiei tale şi nu distruge iubirea altor oameni.

În limbajul modern:

Iubirea se manifestă în fidelitate. A rămâne fidel faţă de tine. Celorlalţi la fel: a avea încredere, a rămâne în dialog, a fi cinstit şi atent, a manifesta interes. 7.

Proprietate

Să nu furi.

În limbaj modern:

A fura înseamnă a exploata, a mă crampona de bunurile mele, a nu împărţi şi a nu dărui. 8.

Adevărul

Să nu spui minciuni la judecată împotriva altor oameni.

În limbaj modern:

Dimpotrivă: a fi cinstit a rămâne statornic în ceea sunt, spun şi fac. A fi cinstit înseamnă şi a lua atitudine când adevărul este lezat; a semăna încredere între oameni.

9 şi 10. Libertatea.

Să nu doreşti proprietatea şi soţia aproapelui tău.

În limbaj modern:

Nu numai comiterea adulterului, ci şi dorinţa de rupe căsătoria este împotriva lui Dumnezeu şi a omului. Nu numai furtul, ci şi dorinţa de a lua ceva de la alţii este inuman.

luni, 5 septembrie 2011

joi, 1 septembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XVII). Prima Sfântă Împărtăşanie

Dragi părinţi,
Peste câteva săptămâni începem pregătirea copiilor pentru Prima Sfântă Împărtăşanie în comunitatea noastră. Şi copilul dumneavoastră este invitat. Sărbătoarea Primei sfinte Împărtăşanii trebuie să devină o zi de care copilul dumneavoastră îşi va aminti mult timp cu bucurie. În curând copilul dumneavoastră va primi împărtăşania în timpul sfintei Liturghii şi cu aceasta este primit pe deplin în comunitatea catolică şi ia parte la comuniunea cu Cristos. Aceasta vrem să sărbătorim împreună cu dumneavoastră şi cu întreaga noastră comunitate.
Ca şi anii trecuţi, unii din părinţi se vor întâlni împreună în grupe. Împreună vor încerca să înţeleagă sfânta Liturghie şi însemnătatea ei pentru viaţa noastră. Gândiţi-vă poate vreţi şi dumneavoastră să luaţi parte activă la o asemenea iniţiativă. Ca paroh, v-aş sprijini cu plăcere. Copilul dumneavoastră va învăţa că împărtăşania şi sfânta Liturghie sunt foarte importante pentru viaţă. De acest lucru îşi va da seama când va vedea că şi pentru părinţi înseamnă enorm participarea la sfintele taine.
Dumneavoastră, părinţii, sunteţi în această privinţă cei mai buni îndrumători. Nu aveţi voie să fiţi numai indicatoare care sunt pe marginea drumului, în sensul că spuneţi copiilor unde trebuie să se ducă. Atunci le puteţi fi de ajutor, când mergeţi împreună şi când îi însoţiţi pe drumul credinţei. De aceea, vă invit la oficiul parohial la nişte discuţii în această privinţă. La aceste discuţii putem decide cum se va desfăşura ceremonia Primei Sfinte Împărtăşanii în biserică, dar şi acasă la dumneavoastră. Mă bucur deja de această discuţie şi de cooperarea dumneavoastră şi vă doresc tot binele.
Al vostru paroh.
*
Câteva săptămâni înainte de sărbătoare
Să întreprindem ceva cu copiii. O plimbare de seară sau de noapte. Să trăim cu ei momentele serii, ale luminii şi întunericului, vizitarea unui loc mai pitoresc unde să putem admira panorama naturii, să facem cunoştinţă cu plantele.
Să povestim istorioare. Pot fi şi poveşti educative, istorioare chiar fictive, istorioare biblice sau despre vieţi de sfinţi.
Să lăsăm copiii să vorbească şi ei mai ales despre ce este important pentru el. Să luăm serios chiar şi lucrurile mici povestite de ei.
Să ne rugăm cu copii dimineaţa şi seara o scurtă rugăciune. Să-i obişnuim cu rugăciunea fără a le impune ceea ce nu ne place nouă. Sarea e necesară în bucate, dar nu excesiv de multă.
Copiii să deseneze sau să facă lucruri mici cu obiecte din natură.
Plimbându-ne cu ei, am putea celebra Calea Cruci cu explicarea staţiunilor respective în limbajul lor.
Să ne arătăm dărnicia faţă de alţii învăţând copii că este de datoria noastră să-i ajutăm pe alţii.
*
În ziua primirii sfintei Împărtăşanii
Cu cine sărbătorim acest eveniment? Invităm prietenii sau rudele noastre? Ce vom servi la masă? Sau poate servim masa împreună cu părintele paroh? Nu strică să facem fotografii care vor avea loc pe un DVD şi astfel se imortalizează evenimentul pentru totdeauna. E important şi cum vor fi îmbrăcaţi copiii. Tradiţia mai prevede şi folosirea unei lumânări care poate a fost folosită la Botez şi care va fi folosită şi la primirea Mirului. Este recomandabil ca ei să primească diferite cadouri: o carte, o Biblie, o cruce, ceva semnificativ şi simbolic.
*
Suntem musafirii tăi

Isuse,
m-ai invitat la masa ta.
Îţi mulţumesc pentru aceasta.
Însă nu m-ai invitat numai pe mine.
Am văzut mulţi oameni
la aceeaşi masă comună:
bătrâni şi tineri,
veseli şi trişti,
sănătoşi şi bolnavi,
bogaţi şi săraci.
Noi toţi suntem musafirii tăi.
Noi vrem să fim unul pentru altul,
pentru că tu ne iubeşti fără deosebire.

Hermine Konig

duminică, 14 august 2011

Almanahul familiei creştine (XVI). Se apropie Prima Sfântă Împărtăşanie

XVI. Se apropie Prima Sfântă Împărtăşanie

Problema care se pune: cu cine stau la masă?

Să stau la masă cu ăla? Nu! Niciodată!

 

* La şcoală:

Nu, niciodată la masă cu ăla.

M-a minţit de atâtea ori.

Chiar şi mama îmi spune acelaşi lucru.

Nu, nu vreau stau ăla la masă.

El nu s-a spălat niciodată... de la el mă umplu de purici.

 

Acasă:

Nu, niciodată nu i-aş invita la masă.

Nici noi nu mergem la ei.

Cu ei la aceeaşi masă?

Mi-ar fi ruşine.

Tatăl este un escroc.

A fost şi la puşcărie.

Aşa că nu cu fiecare.

 

În Galileea acum două mii de ani Matei a scris:

Cu evazioniştii,

Cu trădătorii

Care ţin cu romanii,

Cu păgânii, cu cei necuraţi

Cu ăştia la masă?

Nu! Niciodată.

 

Asta e contra Legii.

Asta e contra lui Dumnezeu.

Acesta este un păcat.

Vampirii ăştia.

Ei se gândesc numai la portofelul lor.

Se îmbogăţesc cu banii noştri.

Bandiţii ăştia.

 

Isus merge mai departe.

Pe strada în Cafarnaum

Stă un vameş in biroul său.

El se numeşte Matei.

 

Isus spune:

Hei, tu! Vino cu mine! Am nevoie de tine!

Lasă totul şi mergi cu Isus!

El spune: Vino în casa mea! Fii musafirul meu!

 

Isus vine la el cu ucenicii săi.

Stau la Matei la masă la vameş.

Isus rupe pâinea. Şi mănâncă.

 

Vin şi alţi vameşi, prieteni de-ai lui Matei

Şi iarăşi alţii care un renume prost.

Toţi se aşează la masă cu Isus

Cu ucenicii săi, cu Matei

Toţi mănâncă şi sunt bucuroşi.

 

Farizeii vin în apropiere.

Ei ştiu exact legile şi vechile prescrieri

Acest Isus!

Sunt iritaţi:

El mănâncă cu ei. El bea cu ei.

El nu poate fi Dumnezeu. În nici un caz.

Este un idiot.

 

Ei vorbesc cu ucenicii:

El învăţătorul vostru,

De ce mănâncă cu pleava societăţii, chiar cu ei?

Se uită la farizei:

Vă spun eu de ce...

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor

Numai bolnavii

Au nevoie de mine.

 

Matei a scris toate acestea:

Ce gândeau farizeii:

Cu oameni ca aceştia la masă? Nu!

Ceea ce spune Isus:

Da, tocmai cu ei. Aşa vrea Dumnezeu.

 

(După Matei 9,9-13)

 

Doamne, Tatăl nostru, îţi mulţumim din toată inima pentru Fiul tău, Isus! El a fost prietenul celor nefericiţi. A stat la masă cu toţi care aveau nevoie de el, cu păcătoşii şi cu cei care nu voiau să ştie nimic de Dumnezeu. Te rugăm, Tată milostiv, binecuvântează-ne la masa ta şi fă ca să rămânem prieteni pentru totdeauna! Amin.

 

Minunea Bisericii

Un cetăţean german povesteşte următoarele : Am fost odată în Africa de Sud-Vest, unde am sărbătorit sfânta Liturghie. Nimeni nu înţelegea limba celuilalt. La un moment dat, când am făcut semnul crucii şi am pronunţat numele lui Isus, feţele lor creole se luminară. Am mâncat aceeaşi pâine, iar ei nu ştiau cum să-şi arate recunoştinţa lor. Nu ne văzusem niciodată. Graniţe sociale, geografice şi culturale erau între noi. Şi totuşi ne-au înconjurat braţe care nu sunt din această lume. Atunci mi-a căzut ca nişte solzi din ochi şi am început să înţeleg istoria Rusaliilor. Am înţeles minunea Bisericii.

sâmbătă, 13 august 2011

Almanahul familiei creştine (XV). A învăţa să crezi împreună cu copiii

XV. A învăţa să crezi împreună cu copiii

Educaţia religioasă nu începe atunci când copiii pun întrebări în mod conştient, ci începând de la naştere... poate chiar în perioada sarcinii.

Copiii află.

- Părinţii mă iubesc aşa cum sunt eu. Mă iau în braţe, mă mângâie, îmi dau de mâncare, vorbesc cu mine.

- Seara, mă duc la pat, îmi dau un pupic şi-mi fac un semn pe frunte.

- Atunci când sunt bolnav, se îngrijesc de mine şi rămân lângă patul meu.

“Eu ştiu că bunul Dumnezeu

a făcut lumea cu păsări şi plante,

dar cel mai bun lucru pe care l-au făcut

sunt eu” (Gaby)

Aşa sau ceva asemănător copiii află, găsesc în familia lor gingăşie, dragoste, încredere şi fidelitate. Şi toate aceste experienţe sunt înainte de toate experienţe religioase. Cu mult înainte de a povesti copilului ceva despre Dumnezeu, copilul a aflat ce este mai important despre Dumnezeu: Dumnezeu mă iubeşte. În el sunt cuprins cu toată dragostea. Mă pot încrede în el. El este fidel, rămâne mere în apropierea noastră. Copilul învaţă să creadă prin tata şi mama.

Copiii retrăiesc

* Părinţii se roagă cu noi, ei mulţumesc lui Dumnezeu, când se bucură ei cer de la Dumnezeu, când sunt în necaz ei şi alţi oameni.

* Părinţii ne binecuvântează când ne aşezăm în pat sau pleacă din casă.

* Avem în locuinţă tablouri, desene şi cărţi care ne povestesc despre Isus şi despre alţi oameni care au încercat să trăiască ca el.

* Duminica, ne întâlnim cu alţii în biserică şi sărbătorim împreună sfânta Liturghie.

* Părinţii se gândesc cum ar putea să ajute alţi oameni care sunt bolnavi, care sunt nevoiaşi sau care sunt flămânzi.

-----------

Părinţii, prin cuvânt şi exemplu, sunt pentru copii primii vestitori ai credinţei şi martori pentru copiii lor. Dar există astăzi din ce în ce mai mulţi părinţi care prin copiii lor vin în contact din nou cu credinţa şi Biserica. Cu ei văd altfel lumea şi se minunează cu ei văzând minunea creaţiei. Prin copii şi întrebările lor se petrece de multe ori o nouă întâlnire cu Dumnezeul credinţei şi lumii noastre.

“Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea şi-a pierdut gustul, cu ce se va săra? La nimic nu mai este bună decât numai să se arunce afară şi să fie călcată de oameni” (Matei 5,13).

A se citi şi episodul binecuvântării copiilor: Matei 19,10-17.

A povesti despre Isus

După moartea lui Isus, primii creştini au început să povestească altor oameni despre spusele lui Isus şi cele întâmplate cu el. Aceste evenimente au fost mai întâi povestite prin viu grai şi apoi au fost scrise. Le putem găsi în Noul Testament. Mesajul lui Isus a îmbucurat pe mulţi şi le-a dat curaj să se străduiască a trăi creştineşte. Tata şi mama pot povesti copiilor că Isus i-a iubit într-un mod deosebit pe copii.

Există multe cărţi cu poze, Biblii pentru copii, postere şi cântece care îi pot ajuta să-l înţeleagă pe Isus. Puteţi căuta în librarii, în biblioteci şi chiar la parohie cărţi folositoare pentru copii. Nu pierdeţi ocazia şi folosiţi asemenea prilejuri de a procura copiilor asemenea material care rămâne în memoria copiilor voştri.

A se ruga cu copii în familie

Când părinţii cu copiii lor se roagă, prin rugăciunea lor încep o discuţie cu Dumnezeu, îi mulţumesc, îl preamăresc, îl laudă şi-i spun cererile şi grijile lor. Tot ce i-a încântat, ceea ce au trăit sau chiar i-a supărat îi pot povesti lui Dumnezeu.

Când e vorba de copii mai mici, e bine ca părinţii să repete anumite propoziţii.

Unii părinţi vor formula rugăciuni libere. Cu timpul, copiii se vor deprinde cu acest mod de a se ruga. Există şi alte forme de a se ruga: a cânta un cântec, a povesti o istorioară biblică care se poate comenta şi chiar a privi un tablou. A se ruga nu e legat de anumite timpuri, dar e bine să se introducă timpuri de rugăciune. Timpurile pot fi diferite. Pentru mulţi, seara este ocazia cea mai bună, după cină, a se ruga la masă sau în camera copiilor, să se povestească întâmplările zilei.

"Cu cât rugăciunea devenea mai interioară şi mai evlavioasă, cu atât mai mult am început să zic mai puţin. Până la urmă am devenit tăcut" (Soren Kierkegaard).

luni, 1 august 2011

Însemnări de călătorie (VI): Peregrinari în luna iulie 2011

Însemnări de călătorie: iulie 2011

Înainte de a primi noua parohie, Weistrach, am putut să mă bucur de trei săptămâni de concediu. Având drept locţiitor un confrate originar dintr-o localitate unde Ştefan cel Mare a repurtat una dintre cele mai victorii în bătăliile sale, m-am pregătit pentru concediu.

Primul popas a fost la o parohie din Ungaria, de unde, în 1989, pe 13 ianuarie, porneam spre Austria. Casa parohială a fost puţin renovata prin îngrijirea unui diacon permanent care s-a instalat în casa parohială. Întâmplarea face că eu am fost ultimul paroh temporar cu reşedinţa în acea casă. Am putut să poposesc doar într-un singur loc, şi anume în casa primarului de atunci, astăzi trecut la pensie. Bucuria mi-a fost mare când m-am întâlnit cu nepoata lui, a cărei mamă am putut s-o botez la vârsta de 15 ani. Fiind de religie evanghelică, mai bine zis chiar ateu, primarul nu s-a îngrijit de botezul fiicei sale. După lungi tratative s-a lăsat convins. Pe lângă aceasta era un om corect şi foarte preţuit de către ai săi, pentru care a fost ales în vreo câteva perioade.

A doua seară am poposit în Cenadul unguresc, o localitate aproape de frontieră, având patru biserici: romano-catolică, reformată, română-ortodoxă şi sârb-ortodoxă. Deja plăcuţa multilingvă de la intrare în localitate ne dă de înţeles că ne aflăm într-o localitate din Banatul unguresc. Gazda unde am poposit m-a vizitat în 1990 şi nu a plecat până nu i-am găsit un loc de muncă, lucru pe care astăzi nu l-aş putea face, din cauza noilor condiţii.

Am trecut cu bine vama Nădlac, de unde am pornit sus, spre Oradea, unde am fost oaspete într-o parohie unde preotul a plecat de la oraş şi locuieşte în mijlocul enoriaşilor lui. Ce frumos când preotul nu este funcţionar sau navetist!

Următoarea zi am pornit spre zona Maramureşului. Printre obiectivele vizitate a fost şi Sighetul Marmaţiei unde se află acel loc de neuitat unde au pierit mulţi oameni mari, floarea oamenilor de cultură. Am poposit într-o parohie greco-catolică care a căzut de acord cu partea ortodoxă de a sluji alternativ în aceeaşi biserică. Deci este posibil şi acest lucru!

În următoarele zile am poposit în mai multe parohii cu biserici de lemn, dintre care două mi s-au părut deosebit de frumoase. Pe aceste meleaguri am auzit expresiile: latinizant şi bizantinizant. E vorba de tendinţele a diferite biserici de a se apropia mai mult de Biserica Latină, iar cealaltă parte de multe ori trecând la cealaltă extremă, privind cu reticenţă la devoţiuni care s-au împământenit deja înainte de 1948. În acest caz am avea de-a face o biserică “îngheţată” între şapte concilii, cu o liturgie veche şi un limbaj al vechilor cazanii !

Punctul culminant al călătoriei a fost în Maramureşul de sus aflat în Ucraina. Din cât se pare, această zonă a făcut parte ca şi Ardealul din fosta monarhie austro-ungară. Graniţele apărute după Primul Război Mondial au despărţit această parte de România. Greco-catolicii pe care i-am întâlnit în numeroase localităţi ca Slatina, Biserica Albă sunt supuşi bisericeşte de Episcopia de Mukacevo. Am participat la hramul unei biserici pe stil vechi cu hramul “Sf. Ap. Petru şi Paul”. Am fost plăcut emoţionat auzind un cântec arhicunoscut şi pe meleagurile natale: Ei sunt fundatorii Bisericii Romei... Petru şi Paul sfinţi prea fericiţi cu îndurare să ne ocrotiţi. La sfârşitul sfintei Liturghii confraţii m-au rugat să spun câteva cuvinte de “învăţătura”: Să rămână uniţi în credinţa moştenită de la străbunici şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru libertatea obţinută. Am plecat totuşi cu un semn de întrebare: De ce la recensământ românii din Ucraina unii s-au declarat români şi alţii moldoveni?

Tot cam în aceeaşi perioadă am fost invitat la o nunta oşenească. Frumoase tradiţii! Merită de vizitat nordul României!

Trecând pe la Bârsana, un loc minunat turistic, am vizitat şi mănăstirea ortodoxă. Pe partea a stânga era o măicuţă care vindea devoţionale, cărţi de rugăciuni etc. Am rămas plăcut uimit când a remarcat frumuseţea rozariilor pe care le vindea şi mai ales a broşurii cu Novena către sfântul Anton de Padova (nu Antonie pustnicul). E lăudabil când BOR participă la răspândirea cultului sfântului Rozariu şi mai ales al sfântului Anton de Padova atât de cunoscut!

Următorul popas l-am făcut la Siret, Soloneţu Nou, unde m-am întâlnit cu un parlamentar.

Am coborât în centrul Moldovei unde mi-am vizitat părinţii şi rudele răposate şi, astfel, cu acumulatorul sufletesc bine încărcat, am pornit din nou la muncă.

marți, 28 iunie 2011

Almanahul familiei creştine (XIV). A trăi împreună cu copii

XIV. A trăi împreună cu copii
“Să ne sculăm fără a trezi pe nimeni... a descoperi lumea din nou”
Copilul porneşte în călătorie de explorare: câte lucruri nu sunt de văzut! Lumea celor mari este pestriţă şi tulburătoare, şi copilul este ca un Cristofor Columb care trebuie să o descopere. Cât priveşte distracţia, este, într-adevăr, o muncă serioasă pentru educatori. Copiii sunt câteodată destul de pretenţioşi.
“Dacă tata este cu mine,
totul are un nume,
pasărea, pomul şi floarea.
Dacă tata este cu mine
pământul nu mai este mut.
Vine noaptea, vine întunericul,
tata îmi arată stelele.
El ştie cum trăiesc oamenii,
ştie ce este drept şi ce e nedrept,
şi-mi spune ce să fac”.
Josef Guggenmos
A primi un frăţior sau o surioară joacă un mare rol pentru copii de aceasta vârstă. Aceasta mai înseamnă şi concurenţă. Cel mai vârstnic copil se simte neglijat. Motivul este gelozia, pentru că nu mai este în centrul atenţiei. Câteodată va încerca să “fure” timpul părinţilor, în sensul că se va purta ca un copilaş... În această situaţie este important să lămurim copilul de ce mama şi tata au nevoie de mai mult timp pentru ca să îmbrace, să hrănească copilul cel mic. “Uite aşa am făcut şi cu tine când erai mic foarte mic”. A trăi şi a creşte cu fraţi sau surori oferă multe posibilităţi pentru dezvoltarea copiilor.
Este interesant dacă mai mulţi copii vin cu propriile idei când se joacă.
Este important să ţinem seama de ceilalţi copii şi de slăbiciunile lor şi mai ales să-i ajutăm.
Dacă se iscă vreo ceartă, trebuie să vorbim despre aceasta şi să căutăm o soluţie.
O situaţie dureroasă e atunci când în familie se naşte un copil cu handicap. Pentru aceste situaţii sunt instituţii specializate. De multe ori părinţilor nu le rămâne decât încrederea în Dumnezeu aşa de frumos exprimată în această rugăciune:
“Doamne Isuse Cristoase, noi avem un copil cu probleme deosebite. Pentru noi este, în ciuda iubirii pe care o avem, şi o greutate pentru familia noastră. Doamne, tu care ai avut o iubire nespusă pentru bolnavi şi cei nevoiaşi şi nu ai neglijat nici pe cei sănătoşi. Fereşte-ne de pericolul uitării bucuriei de a trăi. Rămâi cu noi şi dă-ne duhul tău care să ne umple de încredere în mijlocul atâtor greutăţi ca să putem merge pe drumul iubirii nemărginite”.
Fiecare an există ocazii de a vorbi despre familie, despre copii. Pe lângă sfânta Familie, prima duminică după Crăciun, mai avem ziua de 8 martie şi 1 iunie, mai ales în estul Europei şi, în chip deosebit, a doua duminică din luna mai, ziua Mamei.
Copiii nu vor să se joace numai singuri; ei vor ca şi părinţii să se joace cu ei şi să le acorde timp. Timp pentru joacă şi cântec, timp de gingăşie, timp pentru a se juca de-a v-aţi ascunselea, timp de a citit poveşti, de a face ceva cu jucării etc. Din păcate, acest timp trece prea repede...
Sărbătorile deosebite, ca Paştele şi Crăciunul, ziua onomastică sau de naştere, antrenează cu sine şi pe copii care se ocupă deosebit în aceste zile, bucurându-se şi trăind din plin aceste sărbători. De părinţi depinde succesul bucuriei copiilor.

sâmbătă, 25 iunie 2011

Almanahul familiei creştine (XIII). Celebrarea sfântului Botez

XIII. Celebrarea sfântului Botez
La ora fixată, în faţa bisericii se adună toată comunitatea invitată, dacă botezul are loc în afara sfintei Liturghii. Preotul sau diaconul îi salută pe cei prezenţi şi-i roagă pe părinţi să spună cum se va numi copilul şi ce anume doresc de la sfânta Biserică. În timpul botezului, copilul poate fi ţinut în braţe de către unul dintre părinţi.
În liturgia Cuvântului se va avea în vedere întărirea credinţei părinţilor, naşilor şi al celorlalţi participanţi. După aceasta preotul, părinţii şi naşii fac semnul sfintei cruci pe fruntea copilului.
La Rugăciunea Credincioşilor se va avea în vedere exprimarea dorinţelor celor prezenţi în legătură cu botezul, părinţii şi alte invocaţii către Tatăl ceresc.
Preotul va binecuvânta apa de botez. Apa este un simbol pentru viaţă şi pentru naştere. Apa înseamnă şi curăţire şi spălare prin care cel botezat devine “omul cel nou”.
Prinţii şi naşii sunt invitaţi să renunţe la cel Rău şi să mărturisească credinţa lor în amintirea botezului lor. Ei spun împreună “Mă lepăd” şi apoi “Cred”. După aceasta, preotul toarnă apă pe capul copilului şi spune: N. (numele), eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Dacă părinţii doresc, botezul se poate celebra şi prin scufundare, ca în ritul bizantin, acest lucru având iarăşi un simbol deosebit de semnificativ. Copilul este uns cu crismă, un amestec de ulei de măsline cu balsam, apoi copilul este îmbrăcat într-o haină albă, simbol al îmbrăcării noastre cu Cristos. Această haină albă însoţeşte pe creştin, asemeni cu lumânarea baptismală pe tot drumul vieţii lui, putând fi folosite mai târziu la prima sfântă Împărtăşanie şi chiar la sfântul Mir. Lumânarea este aprinsă de la lumânarea pascală de către tată sau de către naş. Botezul se încheie cu recitarea rugăciunii domneşti, “Tatăl nostru”, şi cu binecuvântarea celor prezenţi.
Celebrarea Botezului poate fi îmbogăţită prin cântece, poezii, meditaţii sau alte forme prin care se manifestă bucuria creştină. După primirea Botezului, donez părinţilor o “diplomă de Botez” pe care este reprezentată şi Maica Domnului de Vestenthal, întrucât biserica în care slujesc este declarată biserică-sanctuar. Timp de mai mulţi ani părinţii primesc din partea Episcopiei câte o “scrisoare lunară” în care părinţii tineri primesc informaţii cu privire la educaţia copilului şi asupra evoluţiei sănătăţii copilului din toate punctele de vedere. În fosta parohie unde am slujit cinci ani şi jumătate am “trimis” o scrisoare noului născut şi botezat în care îi aminteam ce semnificaţie are numele primit la Botez şi pentru că cel botezat primeşte prima scrisoare adresată lui/ei personal este rugat/ă să răspundă atunci când va înţelege conţinutul acelei scrisori. Şi sigur că am primit răspunsuri foarte interesante.
Ce putem dărui noului născut la botez ?
-  o lumânare baptismală cumpărată de noi şi eventual de noi împodobită.
-  haina albă
-  o cruce mică sau o imagine pentru camera lui care să exprime ceva.
-  o carte, o istorie, o imagine despre numele copilului.
-  un agheasmatar mic care să-i amintească de Botez.
-  cărţi şi alte ajutoare care contribuie în viaţa religioasă a familiei.
-  oferind părinţilor câteva “după-amiezi libere de copii”.

Almanahul familiei creştine (XII). Pregătiri pentru primirea sfântului Botez

XII. Pregătiri pentru primirea sfântului Botez
Sigur că doriţi ca fiul/fiica Dvs. să fie botezat pentru că doriţi:
-  să fie primit în comunitate/Biserică,
-  să primească binecuvântarea lui Dumnezeu,
-  să fie eliberat de păcatul strămoşesc,
-  să fie crescut creştineşte.
În nici un caz nu vă gândiţi:
-  numai pentru ca să sărbătoriţi naşterea copilului,
-  numai pentru ca mai târziu să nu aibă greutăţi la grădiniţă sau la şcoală
-  numai pentru că e vorba de o tradiţie în familie.
Poate vă gândiţi ca el/ea să nu fie botezat/ă acum ci mai târziu pentru ca el/ea să decidă singur/ă. Practica Bisericii a fost încă din primele veacuri ca alături de părinţi să fie botezaţi şi copiii care nu erau conştienţi de ce se săvârşeşte. E adevărat că ei nu pot decide pentru credinţa şi botezul lor, dar pot să trăiască împreună cu părinţii credinţa lor pe drumul vieţii lor, iar mai târziu să confirme, să întărească acel DA la primirea sacramentului sfântului Mir. Odată cu botezul vă declaraţi disponibilitatea de a-l creşte şi educa pe copil în credinţa creştină.
Pe alocuri există obiceiul ca preotul celebrant să-i invite pe părinţi la o conversaţie despre botez sau să participe la cateheza botezului:
“Dragi părinţi! V-aţi anunţat la botezul copilului vostru. El va deveni un creştin şi prin botez va fi luat în comunitatea noastră parohială. Multe din ceea ce în trecut era de la sine înţeles nu mai este astăzi la fel. Ca şi creştin trebuie mai multă hotărâre. Pentru a trăi creştineşte avem nevoie de susţinere reciprocă şi de însoţire. Primul loc pentru aceasta este comunitatea «comunitatea eclezială locală».
Noi vrem să ajutăm ca din copilul dvs. să iasă (să devină) un om bun. Va trebui să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi pe oameni. De aceea aş dori să vă invit la o primă discuţie cu dvs. înainte de botez. Invitaţi sunt şi naşii copilului dvs. care ca şi creştini vă sunt alături la educaţia copilului. Împreună vrem să discutăm cum decurge ritualul botezului. Celebrarea botezului trebuie să devină o adevărată sărbătoare comună. Dumnezeu iubeşte acest copil. Îl cheamă pe nume. El promite ca rămâne pentru totdeauna cu el. Binecuvântarea lui se odihneşte peste dânsul.
Cu salutări prieteneşti,
parohul vostru
Despre naşi
Oficiul de naş s-a născut deja în Biserica primară mai ales când erau botezaţi cei adulţi. Naşul îl introducea  în comunitate.
La botezul copiilor naşii împreună cu părinţii preiau datoria să însoţească copilul în credinţă pe drumul vieţii. Oficiul de naş  poate fi preluat de cel care este catolic, a împlinit 16 ani şi care a primit sacramentele Botezului, Euharistiei şi Mirului. Naşul nu trebuie să fie prea vârstnic. Împreună cu naşul catolic poate fi martor la botez şi un necatolic.

sâmbătă, 18 iunie 2011

Paroh la încă o parohie

Începând cu 1 septembrie 2011, voi primi a doua parohie, Weistrach, cu o populaţie de 1992 de credincioşi romano-catolici.

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Almanahul familiei creştine (XI). Copilul - parte integrantă a familiei

XI. Copilul - parte integrantă a familiei
Copilul vostru, mai ales dacă este primul, aduce multe schimbări în viaţa voastră. Durează câteva săptămâni până vă veţi da seama de acest lucru: “Sunt mamă. Sunt tată. Am devenit o familie”. Aceste cuvinte trebuie repetate mai des. Împreună cu copilul dvs. vin şi experienţele de viaţă, care sunt noi şi câteodată surprinzătoare. Sunt momente frumoase în care dvs. ca părinţi puteţi să vă bucuraţi:
  • Când copilul râde la dvs. pentru prima dată şi apoi din ce în ce mai mult.
  • Când copilul vă recunoaşte vocea şi chipul şi dă din picioare când vă vede.
  • Când urmăreşte cu ochii obiecte care se mişcă şi caută să atingă obiecte colorate.
  • Dar există şi situaţii când ei constituie o problemă, iar dvs. sunteţi suprasolicitat:
  • Când copilul plânge în continuu: vă faceţi griji şi nu ştiţi să găsiţi un motiv al acestui plâns.
  • Când copilul se trezeşte de multe ori noaptea; trebuie să vă sculaţi mai des, deşi aveţi nevoie urgent de odihnă.
  • Când copilul se îmbolnăveşte şi sunteţi îngrijorat de viitorul lui.

Fiecare copil aduce cu sine un mesaj:
  • “Dumnezeu nu a renunţat la omenire (Rabindranath Tagore)
  • “Fiecare copil este ca o ţară proprie (Tanzania
  • “Copiii sunt musafiri care întreabă unde este drumul. (Coreea.
  • “Copiii sunt ca şi cărţile. Putem să scriem în ele şi putem citi din ele” (Peter Rosegger)
  • “Copiii sunt ca un pod spre cer” (Persia)
  • “Isus spune: «Lăsaţi pe copii să vină la mine şi nu-i împiedicaţi»” (Matei 9,14).
  • “Iată cât de mare este iubirea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu: ne numim copiii lui Dumnezeu şi suntem” (1Ioan 3,1).

Bucuria naşterii vreţi s-o împărtăşiţi şi părinţilor, rudelor, prietenilor, colegilor de muncă printr-un anunţ într-un ziar, sau printr-o ilustrată confecţionată de voi, sau printr-o scrisoare.
Fiecare copil este unicat. De aceea ar trebui să încercaţi să daţi anunţului de naştere “o faţă personală”, prin datele personale, primele fotografii sau prin texte care vă plac sau printr-o urare. Poate găsiţi ceva despre numele pe care l-aţi dat copilului, nume pe care l-aţi ales în comun acord.
Dacă din motive nedorite nu puteţi avea un copil (în Germania 15 până la 20% dintre familiile întemeiate nu pot avea copii) puteţi adopta un copil. Înainte de a-l adopta e bine de vizitat acele grupuri de părinţi adoptivi care se întrunesc cu experţi şi discută despre aceste probleme şi după aceea puteţi decide daca vreţi să adoptaţi sau nu.

miercuri, 6 aprilie 2011

Almanahul familiei creştine (X). A sosit copilul!

X. A sosit copilul!

Copilul dvs. a zărit lumina lumii. Toate grijile şi durerile naşterii aproape s-au uitat. Când veţi ţine copilul în braţe, veţi fi conştient: copilul dvs., băieţel sau fetiţă, este aici. Şi sunteţi conştienţi că acest copil este dependent de noi. Aşa de neajutorat şi aşa de mic. A venit la momentul potrivit. Pentru a supravieţui, are nevoie de dragostea noastră, de atenţia noastră şi mult timp.

“Acesta este trup din trupul nostru; sânge din sângele nostru”, pot să spună părinţii, gândindu-se la cuvintele Sfintei Scripturi din Geneză 2,23.

Ca mamă şi tată, trăiţi, simţiţi bucurie, mândrie şi sentimentul responsabilităţii, dar şi ceva nesiguranţă amestecat cu ceva teamă. Vă recunoaşteţi în acest copil. Numele vostru trăieşte mai departe în acest copil. Prin copilul vostru aveţi un motiv în plus să mulţumiţi lui Dumnezeu şi să-l rugaţi să binecuvânteze copilul, iar pe voi să vă ajute să puteţi împlini datoria de tată şi mamă.

A sosit timpul să găsiţi un nume pentru copilul vostru. Fiecare om vrea să aibă un nume şi dacă e posibil unul bun. Fiecare nume este o dovadă a unicităţii, a originii sale. Acest nume îl va purta toată viaţa. Întrucât la alegerea numelui nu poate participa, rămâne să decideţi dvs. după bunul gust al dvs. Nu e aşa de uşor să găsim numele cel mai potrivit. Multe nume vă amintesc de diferite persoane pe care le-aţi cunoscut. Poate vreţi să-i daţi un nume care poate fi un exemplu pentru el: femei şi bărbaţi care au devenit cunoscuţi prin iubirea lor faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele. Astfel, de multe ori, numele poate deveni ca un program de viaţă. În acest fel mulţi sfinţi ai Bisericii pot deveni adevăraţi patroni pentru copilul vostru: patron însemnând binefăcător.

“Fiecare copil aduce mesajul cu sine că Dumnezeu nu a renunţat încă la omenire” (Rabindranath Tagore)

“Fiecare om este o ţară proprie” (Tanzania)

“Copiii sunt musafiri care mă întreabă de drumul lor” (Coreea)

“Copiii sunt ca şi cărţile. Putem să scrie în ele şi apoi să citim din ele” (Peter Rosegger)

“Copiii sunt ca o punte spre cer” (Persia)

“Aşa vorbeşte Domnul: iată te-am scris în mâinile mele” (Isaia 49,16)

“Iată cât de mare este iubirea pe care ne-a dăruit-o Tatăl: ne numim copii lui Dumnezeu şi suntem cu adevărat” (1Ioan 3,1)


luni, 28 martie 2011

Almanahul familiei creştine (IX). A dărui viaţa mai departe

IX. A dărui viaţa mai departe
Găsirea întârziată a unei profesii - căsătoria târzie - întemeierea mai întârziată a unei familii: toate se adună în cei 30 de ani de viaţă. Mai târziu se pune şi dorinţa de a avea copii. Speranţa unui cuplu de a face vizibilă iubirea lor “fructuoasă” este deseori legată de grija de a găsi o meserie cel puţin pentru unul dintre parteneri. Multe perechi se întreabă dacă-şi pot “permite” să aibă un copil din motive financiare şi din cauza unui viitor imprevizibil.
Pe lângă acestea mai vin şi gânduri de genul: Cum e atunci când devii tată sau mamă? Nu vor interveni schimbări în căsătoria noastră în meseria noastră? Vom avea timp destul şi pentru noi? Putem noi oare corespunde cu cerinţele şi provocări atunci când e vorba de educaţia copilului? Mult mai acute devin aceste întrebări dacă partenerii îşi doresc mai mulţi copii.
Părinţii poartă răspunderea în mod personal sub denumirea de “paternitate responsabilă”. În acest sens e bine să citim articolul 30 al unui document al Conciliului Vatican II, intitulat: “Biserica în lumea de astăzi”...
Dacă soţia ştie că este gravidă şi aşteaptă un copil se umple de fericire şi bucurie, dar şi de nesiguranţe şi temeri. Cum va fi copilul nostru? Cum se va desfăşura naşterea lui? Ce nume trebuie să dăm copilului nostru?....
În aceste luni de aşteptare apar fel de fel de întrebări pentru că ceea ce va veni este un om începând din momentul concepţiei sale. Părinţii vor fi uimiţi de acest nepreţuit cadou. Tata şi mama ar trebui să fie “gravizi” şi să se pregătească pentru acest “minunat eveniment al naşterii:
să discute despre ceea ce simt şi gândesc
eventual frecventând un curs organizat mai ales de Biserica locală
prin aranjarea unei camere pentru copil şi cumpărarea celor necesare copilului.

Rugăciune pentru un copil înainte de naştere:
Doamne Dumnezeule, noi aşteptăm un copil! Am dori mult ca el să fie un copil sănătos şi vesel. Dar noi vrem să-l primim aşa cum ni-l dăruieşti.
Te rugăm acum: dăruieşte-i iubirea ta! Noi vrem să-l păzim după puterile noastre. Fii ajutorul nostru în ceasul când apare în această lume! Vrem să-l primim în numele tău şi să-i arătăm drumul pe care te poate găsi. Dăruieşte-i o viaţă împlinită şi fericită şi fă să devină binecuvântare pentru toţi cei care-l întâlnesc! Ocroteşte-l toată viaţa! (din Gotteslob, nr. 25/1)


joi, 24 martie 2011

Almanahul familiei creştine (VIII). Căsătoria cu suişuri şi coborâşuri

VIII. Căsătoria cu suişuri şi coborâşuri
Promisiunea de fidelitate a fost considerată totdeauna asigurată prin “instituţiei căsătoriei”. Ea coordona viaţa de cuplu şi fixa rolurile şi funcţiile. Astăzi s-au schimbat mult mentalitatea şi condiţiile sociale. Astăzi tinerii vor mai mare autonomie şi autodeterminare vizavi de partener. Între legătură şi libertate se situează multe perechi tinere. O reconsiderare a “instituţiei căsătoriei” nu înseamnă neapărat o revenire la timpurile din trecut. Expresia “până când ne va despărţi moartea” trebuie să unească legătura cu libertatea. Ele nu sunt contrare, ci complementare.
Nu există o căsătorie perfectă fără probleme. Conflictele apar de regulă când se întâlnesc dorinţe contrarii, obiceiuri, concepţii diferite. Unul are pretenţie la ceva ceea ce partenerul consideră că este dreptul său; unul din ei vrea să-şi impună o idee. Sigur că cei doi vor găsi o modalitate de compromis ajungând cu timpul la o armonie în diversitate. De dragul păcii, cei inteligenţi cedează.
Într-un alt tablou: cel care înghite permanent agresiune, dezamăgiri trebuie să ia în calcul că vine ceasul când “paharul se umple”.
Cum să gestionăm conflictele?
Să vorbim clar şi fără echivoc împreună. Este extrem de folositor ca în situaţii grele să discutăm fără ocolişuri şi să ne spunem părerile fără a ne ascunde după deget. În conflict se bănuieşte mult fără ca să existe dovezile necesare. Cine condamnă cu superficialitate îl obligă pe partener să se apere chiar cu o lovitură mai puternică.
Să evităm generalizarea. Ne place acest mod de a vorbi afirmând cu uşurinţă: “Aşa sunt ei”. Cine poate supravieţui cu asemenea reproş?
Să iertăm. Dacă cineva îşi dă seama că se comite o nedreptate mai ales în exprimare să-şi ceară scuze. A ierta şi a fi iertat este marea artă a reconcilierii. Ambele fac posibile un nou început şi schimbare.

luni, 7 martie 2011

Însemnări de călătorie (V): Republica Moldova

Însemnări de călătorie (V): Republica Moldova

După ce am fost vizitat de Preasfinţia Sa Petru Gherghel, episcop de Iaşi, beneficiind de cinci zile libere am întreprins o scurtă călătorie în Republica Moldova, în a doua jumătate a lunii februarie 2011. 

Chiar în timpul zborului spre Chişinău, unul dintre pasageri, mai şugubăţ, îmi spune cu o notă umoristică o observaţie, că Republica Moldova este o ţară mică, dar destul de complexă.

Oamenii sărbătoresc de două ori Crăciunul, au două calendare, au doi mitropoliţi: unul supus Patriarhiei de Moscova, altul de Bucureşti. Unii politicieni declară că vorbesc în acelaşi timp două limbi: româna şi moldoveneasca. În privinţa orientării politice, partidele se reduc la două: orientare comunistă şi orientări ne-comuniste. Tara este unitară, dar include şi Transnistria, regiune separatistă. 

Am găsit o Biserică foarte vie şi deci activă. Cu numai 17 parohii catolice, dintre care una este greco-catolică, basarabenii îşi trăiesc credinţa în ciuda vicisitudinilor vremii. În liturgie folosesc 4-5 limbi printre care: rusa, româna, poloneza, germana şi chiar ucraineana. Am remarcat că vârsta celor care frecventează sfânta Liturghie este mijlocie. Liturghia celebrată în rusă este frecventată de mulţi tineri. Există persoane care au impresia că se face prozelitism, însă trecerea la catolicism se face în cele mai multe cazuri din ateism. Acelaşi lucru am auzit şi la Moscova. 

Am vizitat un centru social la Stăuceni care m-a impresionat mult. Ceva asemănător există şi la Chişinău. Am citit pe chipurile celor angajaţi în opere sociale mult optimism şi încredere în Providenţă. L-am vizitat şi pe episcopul catolic, PS Anton Coşa, născut în Faraoani, Parohia Valea Mare, din judeţul Bacău, care, printre altele, având spirit ecumenic, a contribuit la tipărirea Bibliei.

Nu am reuşit să fac fotografii deoarece mi-am uitat aparatul acasă. 

Basarabenii au multe semne religioase lângă străzi. Cruci, troiţe găseşti la tot pasul. Am remarcat ca majoritatea crucilor sunt făcute cu corpus ca în ritul latin. 

Basarabia nu e lipsită de mănăstiri, printre se remarcă aceea de la Căpriana. 

Pe scurt, sufleteşte m-am simţit destul de bine. 

Sper să revin şi să am parte de vreme frumoasă.

miercuri, 9 februarie 2011

Fostul premier britanic Tony Blair într-o discuţie despre convertirea sa


Tony Blair
Cu ocazia vizitei papale în Marea Britanie, Tony Blair a vorbit pentru prima dată despre convertirea lui la Biserica Catolică la al doilea program al radioului BBC. Iată aici un extras. 

L-aţi întâlnit pe papă. Ce impresie v-a făcut!

El este o persoană foarte prietenoasă şi inteligenţă. Gradul lui de inteligenţă ne duce cu ideea că el ar fi rece şi distanţat. Însă eu l-am găsit ca fiind foarte călduros la inimă. Un mare gânditor, dar şi o persoană simplă, care iradiază multă omenitate. Cred că s-a putut vedea acest lucru în cursul vizitei sale. 

Trecerea dvs. la Biserica Catolică acum doi ani a dat naştere a dat naştere la multe discuţii. De ce aţi făcut acest pas?

A fost ca o întoarcere acasă. Eu eram condus de ideea că Biserica Catolică este o instituţie universală prezentă în toate ţările. Şi ea este religia soţiei şi copiilor mei. Prin faptul că am trecut la religia catolică, respectul meu faţă de Biserica Anglicană nu s-a micşorat. Această problemă mă priveşte numai pe mine. De altfel, sunt un promotor al unirii tuturor confesiunilor creştine şi al dialogului cu celelalte comunităţi ecleziale. 

De ce aţi schimbat comunitatea eclezială înainte de retragerea din funcţia de prim-ministru?

Hotărârea fusese luată cu mult înainte. Dacă m-aş fi convertit înainte, în timpul cât eram prim-ministru, m-ar fi atacat foarte mult mass-media. Pe atunci aveam destule probleme. 

Aţi fost educat religios?

Da şi nu. Mama nu era o anglicană prea practicantă, iar tata era ateu. Mai târziu, în timpul studiilor de la Oxford, un profesor deosebit m-a adus aproape de credinţa. El m-a convins că credinţa şi raţiunea nu pot fi contrare. Mi-era dor de credinţă şi învăţătorul meu m-a ajutat în această privinţă. 

Purtătorul dvs. de cuvânt a spus odată că în Downing Street despre Dumnezeu nu se vorbeşte deloc. Dvs. aţi afirmat mai târziu că v-ar fi declarat nebun dacă lumea ar fi ştiut că vă rugaţi şi că cereţi ajutorul Creatorului pentru a fi mângâiat.

Această este o problemă a culturii noastre europene. Dacă Obama încheie discursul sau prin cuvintele: “Binecuvântează, Doamne, America!”, nu se miră nimeni. Dacă aş fi spus: “Doamne, binecuvântează Anglia!”, toţi ar fi spus că aşa ceva nu se poate face. M-ar fi crezut drept adept al teocraţiei. 

Credinţa v-a schimbat felul de a face politică?

Am dobândit mai mult curaj în diferite situaţii Nu m-am aşezat într-un colţ şi nu l-am întrebat pe Dumnezeu dacă primesc răsplată cea mai mică. Credinţa nu ajută dacă o hotărâre este corectă. Dar ea îţi da puterea necesară pentru hotărâre. 

Chiar şi atunci când e vorba de a duce un război cu mii de morţi?

Aici e hotărârea foarte grea. Dar şi împotrivă războiului, că, de exemplu, în Bosnia sau Ruanda pot muri mii de oameni. 

Vă rugaţi des?

Mă rog şi citesc Biblia. Chiar şi Koranul. Chiar şi ieri. Mă ajută să înţeleg că toate confesiunile au ceva comun. Secolul XX a fost secolul conflictelor ideologice. Secolul XXI va fi dominat de conflicte religioase. Noi le putem împiedică dacă ducem un dialog şi dacă ne cunoaştem reciproc. Chiar şi vizita papei a fost foarte folositoare.

Traducere din revista Kirche In de pr. Iosif Mareş