Almanahul familiei creştine (XXVI). A fi bolnav - 2

2. Cristos e alături de noi

Unui preot din zona Ruhr-ului i s-a părut ceva ciudat. A observat că un bărbat mai vârstnic mergea în biserică în fiecare zi în preajma amiezii şi ieşea repede din biserică. Într-o zi l-a oprit şi l-a întrebat ce face el aşa de scurt timp în biserică. El răspuns: “Mă duc şi mă rog”. Întrucât părintele era puţin sceptic pentru timpul petrecut în biserică, el răspunse: “Nu ştiu să spun o rugăciune lungă şi de aceea vin aici în fiecare zi la ora 12 şi-i spun: «Doamne, aici este Ioan». Apoi aştept un minut şi el mă aude”. Mai târziu, după ani de zile, omul a trebuit să meargă în spital. Doctorii şi surorile observară că pacientul are o influenţă rară asupra celorlalţi. Cei care aveau nevoie de mângâiere se simţeau mângâiaţi, iar cei trişti puteau chiar şi să râdă. “Ioane - îi zise o soră - oamenii spun că tu ai produs această schimbare. În ciuda bolii tale grele, eşti într-o bună dispoziţie”. “Soră - îi răspunse Ioan - nu am nimic cu acest lucru. El se produce prin vizitatorul meu”.

Totuşi nimeni nu a remarcat vreun vizitator. Nu avea nici o rudă şi nici un prieten mai apropiat. “Vizitatorul tău - întreabă sora - când vine el?” “În fiecare zi la ora 12. El intră aici, stă în faţa patului meu şi-mi spune: «Ioane, aici este Isus»”.

Sfânta Scriptură vede în boală un semn că lumea în care trăim este imperfectă. Şi Cristos nu a făcut în această lume un paradis. El a vrut să-i ajute pe oameni şi să-i mântuiască.

Isus este alături de oameni mai ales atunci când sunt în suferinţe. El care vine de sus este cu ei, jos, pe pământ, atunci când sunt învăluiţi în teamă, dureri, tristeţe, de singurătate, despărţit de bucuriile legitime ale vieţii.

Cel bolnav ridică mâinile ca semn al speranţei. Isus este foarte aproape de el, îl atinge cu mâna, o pune pe frunte, semne ale dragostei şi acceptării, gesturi ale mântuirii.

Isus vrea să-l mântuiască pe om, ca el să vadă, să audă, să vorbească, să umble, să poată trăi. El nu îndepărtează fiecare durere, însă el ajută ca s-o putem suporta. “Credinţa ta te-a mântuit”.

Nu orice boală este serioasă sau foarte grea. De aceea, trebuie să-l ajutăm pe bolnav ca timpul să nu fie lung. Să vorbim cu el despre ceea ce se întâmplă “afară” sau să-i citim ceva. Înainte de toate, dacă bolnavul este un copil, trebuie să ne facem timp ca să ne jucăm cu el sau să-i povestim ceva.

Cine este bolnav, are frică de a rămâne singur. De aceea e important să fim alături de el, să-l ţinem de mână şi chiar să-l mângâiem pe păr, să-i spunem un cuvânt frumos. Mici atenţii sunt câteodată de un real folos: să-i aranjăm perna, să-i răcorim fruntea şi buzele, să încălzim picioarele: să facem ceea ce este necesar sau ce ne sfătuieşte dragostea.

Bolnavii se simt bine când vorbim despre durerile şi temerile lor şi găsirea înţelegerii. A-i asculta este mai important decât a le vorbi. Dar dacă totuşi vorbim cu ei, ar trebui să vorbim despre lucruri care să-i îmbucure şi care le dau curaj. Să le povestim ce înseamnă Isus care a făcut atâtea pentru noi; să le amintim de evenimentele fericite ale vieţii lor şi să mulţumim lui Cristos pentru acestea.

Una dintre datoriile preoţeşti este vizitarea bolnavilor. Pentru fiecare spital este o persoană care are grijă de îngrijirea spirituală a bolnavilor. El ii cunoaşte pe bolnavi şi, la cererea lor, cheamă preotul catolic sau pastorul protestant. Înainte de toate, bolnavii sunt împărtăşiţi de mai multe ori pe săptămână, iar dacă cineva are nevoie de spovadă, imediat este chemat un preot. Mulţi preoţi sunt “abonaţi” la vizitarea bolnavilor, adică se declară dispuşi să-i viziteze între diferite ore. Eu, de obicei, mă anunţ să-i vizitez noaptea. Anul trecut am fost trezit pe la ora 2.30. Doamna de la poartă îmi dă numele şi “adresa” bolnavei. Mă duc repede. Intru în camera ei pe care n-o împărţea cu nimeni şi printre altele spune: “De fapt nu v-am chemat pentru spovadă şi împărtăşanie. Eu m-am spovedit ieri şi în seara aceasta a fost cineva cu sfânta Împărtăşanie. V-am chemat pentru că simţeam nevoia să discut câte ceva cu dvs. Aş putea zice că mi-a vorbit de banalităţi, dar simţeam că nevoia de a vorbi cu cineva este extrem de acută şi am lăsat-o să vorbească. După vreo câteva minute de discuţie, îmi zice să merg să-i aduc nişte apă. M-am dus şi, la întoarcere, am găsit-o dormind somnul de veci. I-am dat o binecuvântare şi am chemat-o pe sora de gardă.

Cel mai greu este să spunem adevărul. Şi mai ales când. Nu există reguli generale. Hotărâtor este cum ar reacţiona. De obicei, bolnavii simt în ce situaţie sunt. A vorbi despre situaţia lui problematică nu înseamnă a-i distruge speranţa. Poate e bine să-l ajutăm limitând teama lui în faţa posibilului deces prin încrederea în bunătatea lui Dumnezeu.

Atunci când boala este gravă, bolnavii stau, de obicei, în spital. Noi trebuie să-i creăm atmosferă ca acasă. Mai ales când ştim că moartea se apropie nu mai avem voie să-i lăsăm singuri. Dacă e posibil, e mai bine să moară acasă. El poate fi vizitat de medici.

Boala nu este grea numai pentru bolnavi; şi noi învăţăm multe pentru viaţă.

Despre modul de administrare a sacramentului Ungerii Bolnavilor sau Maslul putem să ne informăm la orice preot. Există cărţi de specialitate în domeniu.