Almanahul familiei creştine (XXV). A fi bolnav - 1

1. Fiind bolnav multe lucruri se schimbă

„Sunt bolnav.
Viaţa mea s-a schimbat.
Ceea ce era ieri posibil
Astăzi nu se mai poate.
Legat de pat
Dependent de ajutorul altora.
Suportarea analizelor,
Aşteptarea rezultatelor.
Mă simt tras în dreapta şi stânga
Între speranţă şi teamă.

De multe ori fără să fim atenţionaţi, între zi şi noapte, dintr-un minut în altul: un accident, un stop cardiac şi deja cel sănătos devine „caz de boală”. Boala îl mută pe om într-o nouă şi de-a dreptul situaţie neobişnuită:

• scos din habitatul său obişnuit.

• rupt de legăturile sale cu semenii .

• neputincios în a merge la servici.

• condamnat la a nu face nimic.

• lăsat la bunăvoinţa altora.

• ajuns să afle cât de şubredă este viaţa.

În această situaţie omul are nevoie mai mult de apropiere umană decât de îngrijire medicală. El duce dorul de oamenii care sunt aproape de el, care nu-l lasă pradă neliniştii, care îi uşurează durerile, care-l ajută să suporte boala.

De multe ori boala poate să ajute să înţelegem mai bine rostul şi sensul vieţii. Ea poate ajuta ca omul să descopere esenţialul, ea poate să dea vieţii o nouă orientare. Se schimbă şi relaţia cu Dumnezeu:

„Doamne
sunt o singură întrebare.
De ce?
De ce chiar acum?
De ce chiar aici?
De ce chiar aceasta?
De ce chiar eu?”

„Cel sănătos are multe dorinţe, cel bolnav numai una”, spune un proverb indian.

Convorbiri cu bolnavii

• Faptul că eu zac aici mi-a deranjat toate planurile. Nu am fost niciodată bolnav. Practic eu mă păzesc totdeauna de boală. M-am străduit întotdeauna să mă feresc, dar acum îmi dau seama că nu mai merge. Şi mă gândesc că poate acest experiment este important pentru mine.

• De cât timp stau eu aici? Dacă nu ştiu cât voi sta aici, îmi pierd răbdarea. Nu-mi mai place aici.

• Cel mai rău este faptul că am nevoie încontinuu de ajutor. Pentru orice lucru mărunt trebuie să mă rog de cineva. Îmi vine foarte greu. Chiar eu care nu am avut nevoie niciodată de nimeni.

• Mă bucur că mă vizitează atâţia. Unii vorbesc prea mult şi asta mă enervează. Apoi mai vin alţii la care nu m-am gândit niciodată.

• Am aflat că viaţa merge mai departe şi fără mine. La început credeam că lumea ar trebui să stea pe loc. Dar am învăţat să predau mai departe ştafeta. Şi asta mă face mai liniştit.

• Cred că situaţia e mult mai serioasă. Ei îmi vorbesc frumos şi fac tot ce pot. Dar eu simt ceea ce s-a întâmplat... Într-o zi va trebui să mă gândesc serios la asta, deşi îmi e frică de adevăr.

• Dacă cineva mi-ar fi spus mai înainte ce trebuie să sufăr... Nu mai suport să zac aici în timp ce alţii savurează viaţa. Aveam atâtea planuri. Oare chiar toate trec? Nu înţeleg. De ce trebuie chiar să se întâmple cu mine aşa ceva?

• Din copilăria mea nu m-am ocupat niciodată intensiv cu Dumnezeu. Poate că n-am avut timp sau poate am crezut că merge şi aşa. Şi deodată s-a schimbat totul. Am învăţat din nou să mă rog.

„Însă cei ce nădăjduiesc în Domnul îşi vor înnoi puterea lor; aripi le vor creşte ca ale vulturului: vor alerga şi nu vor osteni, vor merge necontenit şi nu vor obosi” (Isaia 40,31).