Almanahul familiei creştine (XXIX - Ultima parte). Întâlnirea cu Domnul

După ce am parcurs etapele vieţii umane prin trăirea sacramentală, iată-ne ajunşi la final, la întâlnirea noastră personală cu cel care a spus: “Eu sunt Învierea şi Viaţa”.

*

Dispută între viaţă şi moarte
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea,
pe mine mă laudă florile şi păsărelele
Eu sunt ziua şi răsăritul soarelui.
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea.
 
Aşa vorbeşte moartea:
Lumea este a mea,
Stelele şi luna cad în noaptea cea veşnică.
Aşa vorbeşte moartea:
Lumea este a mea.
 
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea.
Tu faci sicrie din piatră de marmură
Nu poţi să închizi iubirea înăuntru.
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea.
 
Aşa vorbeşte moartea:
Lumea este a mea.
Eu am făcut o prăpastie mare.
Eu am creat ciuma şi războiul.
Aşa vorbeşte moartea:
Lumea este a mea.
 
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea,
Fiecare mormânt trebuie să fie un pământ roditor
În care cade sămânţa mea cea veşnică.
Aşa vorbeşte viaţa:
Lumea este a mea.

(versuri din secolul al XVI-lea)

*

Moartea pune multe întrebări:

• Cum poate permite Dumnezeu aşa ceva?

• De ce a trebuit să moară aşa de tânăr şi pe neaşteptate?

• De ce s-a sinucis?

• Cum merge viaţa lui fără tată?

• Există viaţă după moarte?

• Unde sunt cei care au decedat?

• Unde găsesc eu mângâiere, alinare?

Multor oameni le e teamă de moarte şi nici nu pot suporta moartea unei rude. Aţii simt că moartea nu este ultimul cuvânt din viaţa unui om. Pe de altă parte, nu poate fi totul degeaba: iubirea, bucuria, osteneala, suferinţa, binefacerile, greutăţile, nădejdea şi dorul faţă de Dumnezeu. Creştinii se încred în moarte după cuvântul lui Isus şi promisiunea învierii.

Cum putem ajuta un muribund?

• Să nu-l lăsăm singur niciodată. Muribundul trebuie să simtă prezenţa lui Dumnezeu în oamenii care-l asistă în suferinţă.

• Să-l ţinem de mână. Cei care sunt aproape de moarte simt această necesitate de a fi ţinuţi de mână.

• Atât timp cât el poate vorbi, să-l lăsăm să vorbească, chiar dacă e nervos, să-şi exprime toate simţămintele şi temerile sale.

• Să chemăm un preot dacă muribundul o doreşte, iar, dacă nu doreşte, să încercăm să-l convingem.

• Să ne rugăm pentru cel muribund chiar dacă am presupune că el nu mai aude, căci trebuie să recunoaştem: nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi.

*

Mărturii creştine

• “Din mâna lui Dumnezeu am primit viaţa; sub mâna lui am trăit-o; în mâna lui mă întorc. Voi, care m-aţi iubit atât de mult, nu vă uitaţi la viaţa pe care am terminat-o, ci la ceea ce începe acum” (Sfântul Augustin).

• “Neliniştită este inima noastră, Doamne, până când nu se va odihni în tine” (Sfântul Augustin).

• “Eu nu mor, eu intru în viaţă” (Sfânta Tereza de Lisieux).

• “Cine cunoaşte Paştele nu se poate îndoi niciodată” (Dietrich Bonhoeffer)

• “Părinte al meu, nu te înţeleg, dar am încredere în tine” (Sr. Basilea Schlink)

• “Răposaţii noştri aparţin celor nevăzuţi şi nu celor absenţi” (Fer. Ioan al XXIII-lea).

*

P.S.

Cu acest episod, am încheiat “serialul” Almanahul Familiei Creştine. Dar el nu s-a sfârşit. Se poate continua la nesfârşit. M-aş bucura să primesc idei, sugestii pentru o nouă “lucrare”. Episcopul nostru ne-a dăruit fiecăruia câte o carte care are ca titlu Youcat, mai concret e vorba despre catehismul pentru tineri, în limbajul adecvat tineretului. El a fost conceput de cardinalul de Viena, arhiep. Schoenborn, şi e prefaţat de însuşi papa Benedict al XVI-lea. Există atâtea teme, subiecte... important este să culegem şi să alegem ceea ce ne e folositor nu numai pentru viaţa veşnică, ci şi pentru viaţa pământească.

Tuturor cititorilor, un Crăciun binecuvântat şi un An nou fericit!

Pr. Iosif Mareş

Almanahul familiei creştine (XXVII). A îmbătrâni şi a rămâne tânăr

Vârsta şi vârstnicii sunt deja o temă de discutat în societatea noastră. Peste tot se vorbeşte de „factorul demografic”: bătrânii devin cin ce în ce mai bătrâni; tinerii din ce în ce mai puţini şi mai încărcaţi cu probleme. Se vorbeşte cu grijă despre inegalitatea generaţiilor, câteodată despre vârstnici ca despre un balast.

Tabloul societăţii noastre este dominat de dinamica şi vitalitatea tineretului. Toţi ar dori să devină bătrâni şi să rămână tineri! A deveni vârstnic şi totuşi a rămâne tânăr - între ele există o despărţitură câteodată mare. Mulţi se simt mai tineri decât realitatea.

Că noi devenim mai bătrâni nu depinde de noi; cum îmbătrânim depinde şi de noi.

Vom îmbătrâni odată....

Când am început să remarc faptul că îmbătrânesc?

• Atunci când ne-am întâlnit cu prieteni care au povestit istorii deja trecute?

• La fotbal, când am simţit că nu mai am aer?

• În ziua mea de naştere, când mi-am dat seama ce repede trec anii?

• Când mi-am cumpărat pantaloni care nu mai sunt la modă?

• Când am zărit în grădina părinţilor mei nucul pe care eu l-am plantat?

• Când am citit anunţuri mortuare la care cei decedaţi erau cam de vârsta mea?

• Când...

Întrebări către generaţia tânără:

• Cunosc eu oameni în vârstă în jurul meu?

• Ce contacte am eu cu ei?

• Cum vorbesc eu cu ei?

• Ce ştiu eu despre viaţa părinţilor şi bunicilor mei?

• Ce părere au ei despre copilărie şi tinereţe?

• Ce citesc eu despre cei vârstnici în ziare şi reviste?

• Ce-mi trece în minte când văd oameni înaintaţi în vârstă?

• Aş vrea să trăiesc şi eu atât cât au trăit părinţii şi bunicii mei?

Întrebări către vârstnici:

• Ce gândesc eu despre tineretul de azi?

• Cum vorbesc eu despre ei?

• Ce impresie face viaţa asupra tinerei generaţii?

• Ce citesc eu în ziare şi reviste despre tineret?

• Ce ştiu eu despre viaţa copiilor în şcoală azi ;ce ştiu despre felul cum învaţă ei şi despre tineri şomeri?

• Cât de deschis sunt eu vizavi de tineri? Îmi dau silinţa să intru în discuţie cu ei?

„Pomii mari dăruiesc altora umbră, în timp ce ei stau totdeauna sub soarele dogoritor” spune un proverb african.

Dorinţe înainte de pensionare:

• În sfârşit un an între concediu !

• Sunt stăpân peste mine..

• După atâţia ani de muncă merg în pensie.

• Am mult timp pentru nepoţi !

• Călătoresc în toată lumea !

• Încep încă odată ceva nou....

Temeri înainte de pensionare:

• Ce va fi cu munca mea?

• Pierd viaţa normală.

• Mulţi mor imediat după pensionare.

• Stau numai acasă. Plictiseală.

• Fără nici un contact cu colegii de muncă.

• Rămân membru al „UJB”-ului.

Şi când ajunge momentul....

• Nu ştiu ce treabă să încep...

• Pierd prietenii...

• Parcă-mi cade tavanul în cap

• La ce bun mai sunt?

• Am mai puţin timp ca înainte.

• Am găsit cunoştinţe mai vechi/mai noi.

• Nu mai pot întreprinde nimic.

• Văd că totuşi mai sunt bun la câte ceva.

Un lucru să nu uităm: testamentul!

Almanahul familiei creştine (XXVI). A fi bolnav - 2

2. Cristos e alături de noi

Unui preot din zona Ruhr-ului i s-a părut ceva ciudat. A observat că un bărbat mai vârstnic mergea în biserică în fiecare zi în preajma amiezii şi ieşea repede din biserică. Într-o zi l-a oprit şi l-a întrebat ce face el aşa de scurt timp în biserică. El răspuns: “Mă duc şi mă rog”. Întrucât părintele era puţin sceptic pentru timpul petrecut în biserică, el răspunse: “Nu ştiu să spun o rugăciune lungă şi de aceea vin aici în fiecare zi la ora 12 şi-i spun: «Doamne, aici este Ioan». Apoi aştept un minut şi el mă aude”. Mai târziu, după ani de zile, omul a trebuit să meargă în spital. Doctorii şi surorile observară că pacientul are o influenţă rară asupra celorlalţi. Cei care aveau nevoie de mângâiere se simţeau mângâiaţi, iar cei trişti puteau chiar şi să râdă. “Ioane - îi zise o soră - oamenii spun că tu ai produs această schimbare. În ciuda bolii tale grele, eşti într-o bună dispoziţie”. “Soră - îi răspunse Ioan - nu am nimic cu acest lucru. El se produce prin vizitatorul meu”.

Totuşi nimeni nu a remarcat vreun vizitator. Nu avea nici o rudă şi nici un prieten mai apropiat. “Vizitatorul tău - întreabă sora - când vine el?” “În fiecare zi la ora 12. El intră aici, stă în faţa patului meu şi-mi spune: «Ioane, aici este Isus»”.

Sfânta Scriptură vede în boală un semn că lumea în care trăim este imperfectă. Şi Cristos nu a făcut în această lume un paradis. El a vrut să-i ajute pe oameni şi să-i mântuiască.

Isus este alături de oameni mai ales atunci când sunt în suferinţe. El care vine de sus este cu ei, jos, pe pământ, atunci când sunt învăluiţi în teamă, dureri, tristeţe, de singurătate, despărţit de bucuriile legitime ale vieţii.

Cel bolnav ridică mâinile ca semn al speranţei. Isus este foarte aproape de el, îl atinge cu mâna, o pune pe frunte, semne ale dragostei şi acceptării, gesturi ale mântuirii.

Isus vrea să-l mântuiască pe om, ca el să vadă, să audă, să vorbească, să umble, să poată trăi. El nu îndepărtează fiecare durere, însă el ajută ca s-o putem suporta. “Credinţa ta te-a mântuit”.

Nu orice boală este serioasă sau foarte grea. De aceea, trebuie să-l ajutăm pe bolnav ca timpul să nu fie lung. Să vorbim cu el despre ceea ce se întâmplă “afară” sau să-i citim ceva. Înainte de toate, dacă bolnavul este un copil, trebuie să ne facem timp ca să ne jucăm cu el sau să-i povestim ceva.

Cine este bolnav, are frică de a rămâne singur. De aceea e important să fim alături de el, să-l ţinem de mână şi chiar să-l mângâiem pe păr, să-i spunem un cuvânt frumos. Mici atenţii sunt câteodată de un real folos: să-i aranjăm perna, să-i răcorim fruntea şi buzele, să încălzim picioarele: să facem ceea ce este necesar sau ce ne sfătuieşte dragostea.

Bolnavii se simt bine când vorbim despre durerile şi temerile lor şi găsirea înţelegerii. A-i asculta este mai important decât a le vorbi. Dar dacă totuşi vorbim cu ei, ar trebui să vorbim despre lucruri care să-i îmbucure şi care le dau curaj. Să le povestim ce înseamnă Isus care a făcut atâtea pentru noi; să le amintim de evenimentele fericite ale vieţii lor şi să mulţumim lui Cristos pentru acestea.

Una dintre datoriile preoţeşti este vizitarea bolnavilor. Pentru fiecare spital este o persoană care are grijă de îngrijirea spirituală a bolnavilor. El ii cunoaşte pe bolnavi şi, la cererea lor, cheamă preotul catolic sau pastorul protestant. Înainte de toate, bolnavii sunt împărtăşiţi de mai multe ori pe săptămână, iar dacă cineva are nevoie de spovadă, imediat este chemat un preot. Mulţi preoţi sunt “abonaţi” la vizitarea bolnavilor, adică se declară dispuşi să-i viziteze între diferite ore. Eu, de obicei, mă anunţ să-i vizitez noaptea. Anul trecut am fost trezit pe la ora 2.30. Doamna de la poartă îmi dă numele şi “adresa” bolnavei. Mă duc repede. Intru în camera ei pe care n-o împărţea cu nimeni şi printre altele spune: “De fapt nu v-am chemat pentru spovadă şi împărtăşanie. Eu m-am spovedit ieri şi în seara aceasta a fost cineva cu sfânta Împărtăşanie. V-am chemat pentru că simţeam nevoia să discut câte ceva cu dvs. Aş putea zice că mi-a vorbit de banalităţi, dar simţeam că nevoia de a vorbi cu cineva este extrem de acută şi am lăsat-o să vorbească. După vreo câteva minute de discuţie, îmi zice să merg să-i aduc nişte apă. M-am dus şi, la întoarcere, am găsit-o dormind somnul de veci. I-am dat o binecuvântare şi am chemat-o pe sora de gardă.

Cel mai greu este să spunem adevărul. Şi mai ales când. Nu există reguli generale. Hotărâtor este cum ar reacţiona. De obicei, bolnavii simt în ce situaţie sunt. A vorbi despre situaţia lui problematică nu înseamnă a-i distruge speranţa. Poate e bine să-l ajutăm limitând teama lui în faţa posibilului deces prin încrederea în bunătatea lui Dumnezeu.

Atunci când boala este gravă, bolnavii stau, de obicei, în spital. Noi trebuie să-i creăm atmosferă ca acasă. Mai ales când ştim că moartea se apropie nu mai avem voie să-i lăsăm singuri. Dacă e posibil, e mai bine să moară acasă. El poate fi vizitat de medici.

Boala nu este grea numai pentru bolnavi; şi noi învăţăm multe pentru viaţă.

Despre modul de administrare a sacramentului Ungerii Bolnavilor sau Maslul putem să ne informăm la orice preot. Există cărţi de specialitate în domeniu.

Almanahul familiei creştine (XXV). A fi bolnav - 1

1. Fiind bolnav multe lucruri se schimbă

„Sunt bolnav.
Viaţa mea s-a schimbat.
Ceea ce era ieri posibil
Astăzi nu se mai poate.
Legat de pat
Dependent de ajutorul altora.
Suportarea analizelor,
Aşteptarea rezultatelor.
Mă simt tras în dreapta şi stânga
Între speranţă şi teamă.

De multe ori fără să fim atenţionaţi, între zi şi noapte, dintr-un minut în altul: un accident, un stop cardiac şi deja cel sănătos devine „caz de boală”. Boala îl mută pe om într-o nouă şi de-a dreptul situaţie neobişnuită:

• scos din habitatul său obişnuit.

• rupt de legăturile sale cu semenii .

• neputincios în a merge la servici.

• condamnat la a nu face nimic.

• lăsat la bunăvoinţa altora.

• ajuns să afle cât de şubredă este viaţa.

În această situaţie omul are nevoie mai mult de apropiere umană decât de îngrijire medicală. El duce dorul de oamenii care sunt aproape de el, care nu-l lasă pradă neliniştii, care îi uşurează durerile, care-l ajută să suporte boala.

De multe ori boala poate să ajute să înţelegem mai bine rostul şi sensul vieţii. Ea poate ajuta ca omul să descopere esenţialul, ea poate să dea vieţii o nouă orientare. Se schimbă şi relaţia cu Dumnezeu:

„Doamne
sunt o singură întrebare.
De ce?
De ce chiar acum?
De ce chiar aici?
De ce chiar aceasta?
De ce chiar eu?”

„Cel sănătos are multe dorinţe, cel bolnav numai una”, spune un proverb indian.

Convorbiri cu bolnavii

• Faptul că eu zac aici mi-a deranjat toate planurile. Nu am fost niciodată bolnav. Practic eu mă păzesc totdeauna de boală. M-am străduit întotdeauna să mă feresc, dar acum îmi dau seama că nu mai merge. Şi mă gândesc că poate acest experiment este important pentru mine.

• De cât timp stau eu aici? Dacă nu ştiu cât voi sta aici, îmi pierd răbdarea. Nu-mi mai place aici.

• Cel mai rău este faptul că am nevoie încontinuu de ajutor. Pentru orice lucru mărunt trebuie să mă rog de cineva. Îmi vine foarte greu. Chiar eu care nu am avut nevoie niciodată de nimeni.

• Mă bucur că mă vizitează atâţia. Unii vorbesc prea mult şi asta mă enervează. Apoi mai vin alţii la care nu m-am gândit niciodată.

• Am aflat că viaţa merge mai departe şi fără mine. La început credeam că lumea ar trebui să stea pe loc. Dar am învăţat să predau mai departe ştafeta. Şi asta mă face mai liniştit.

• Cred că situaţia e mult mai serioasă. Ei îmi vorbesc frumos şi fac tot ce pot. Dar eu simt ceea ce s-a întâmplat... Într-o zi va trebui să mă gândesc serios la asta, deşi îmi e frică de adevăr.

• Dacă cineva mi-ar fi spus mai înainte ce trebuie să sufăr... Nu mai suport să zac aici în timp ce alţii savurează viaţa. Aveam atâtea planuri. Oare chiar toate trec? Nu înţeleg. De ce trebuie chiar să se întâmple cu mine aşa ceva?

• Din copilăria mea nu m-am ocupat niciodată intensiv cu Dumnezeu. Poate că n-am avut timp sau poate am crezut că merge şi aşa. Şi deodată s-a schimbat totul. Am învăţat din nou să mă rog.

„Însă cei ce nădăjduiesc în Domnul îşi vor înnoi puterea lor; aripi le vor creşte ca ale vulturului: vor alerga şi nu vor osteni, vor merge necontenit şi nu vor obosi” (Isaia 40,31).

Almanahul familiei creştine (XXIV). Slujirea în Biserică

Creştinii catolici consideră Biserica ca pe o societate mare: o Biserică având drept cap suprem pe papa. Trăirea creştină şi întărirea în credinţă se realizează în societăţi mici în comunităţi şi în parohii.

Aici se trăieşte în slujirea aproapelui şi a celui mai îndepărtat (Caritas), aici se vesteşte credinţa (predici, cateheze, discuţii...) şi este sărbătorit prin diferite celebrări (Euharistie, sacramente etc.). Pentru aceste slujiri sunt chemaţi toţi creştinii prin Botez şi Mir. În prima scrisoare a sfântului Petru, capitolul 2, versetul 9, se menţionează: „Voi sunteţi un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la lumină”.

Pentru realizarea acestora, Biserica are nevoie oameni care total şi chiar integral se pun în slujirea Bisericii şi a creştinilor.

Ca tânăr sau tânără, ai avut ocazia să întâlneşti o călugăriţă, sau un preot, sau pe cineva care lucrează activ în slujirea Bisericii. Poate curiozitatea te-a făcut să cunoşti asemenea persoane. Poate că ar fi bine să fii ca şi ei? Nu numai ca profesie, ci ca o datorie care mă mulţumeşte şi care asigură viitorul meu?

Romano Guardini spunea că se întâmplă de multe ori că nu ştim ce zace în noi şi de ce suntem capabili până când nu suntem chemaţi.

Preotul

Preoţia este un sacrament. Aceasta înseamnă că însuşi Dumnezeu îl ia pe om în slujire. Impunerea mâinilor de către episcop este expresia acestui lucru. Preotul este garantul voinţei lui Dumnezeu în această lume şi înainte de toate în societatea creştinilor. Misiunea lui este de a-i întări pe oameni în credinţă, de a face ca această credinţă să fie trăită, vestită şi celebrată în primirea sacramentelor. Grija lui se manifestă prin unitate şi iertare exprimată prin celebrarea Euharistiei.

Preotul merge acolo unde oamenii se nasc, acolo unde tineri sunt primiţi în comunitate, acolo unde oamenii trăiesc, lucrează şi sărbătoresc, acolo unde oamenii suferă şi caută soluţii de a ieşi din sărăcie, acolo unde oamenii mor.

El lucrează ca paroh, vicar, trimis să aibă grijă de copii, tineri, adulţi sau oameni mai vârstnici, ca profesor de religie, preot într-un spital şi altele.

Condiţii prealabile:

• relaţii personale cu Isus Cristos

• credinţă activă şi trăirea ei în Biserică

• deschis faţă de oameni

• capabil să lucreze în echipă.

• disponibilitatea de a trăi în celibat (rit latin)

• capabil de a contacta şi comunica

• disponibilitatea de a fi răspunzător şi competenţă socială

• interes în a studia teologia

Diaconul

După Conciliul al II-lea de la Vatican s-a reintrodus diaconatul permanent. Diaconii pot fi necăsătoriţi şi căsătoriţi. Ei sunt chemaţi să slujească în Biserică prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, pregăteşte creştinii pentru primirea sfintelor sacramente, el poate boteza, poate asista la cununie, poate îngropa etc.

Ordinele călugăreşti

Încă de la începuturile creştinismului au existat oameni, bărbaţi şi femei care s-au pus la dispoziţia lui Dumnezeu prin ascultare, sărăcie, castitate. Astfel au apărut diferite forme de ordine călugăreşti având diferite carisme. Mulţi călugări sunt şi preoţi şi trăiesc viaţa comunitară. Mulţi sunt profesori de religie, lucrează la Caritas, în spitale sau chiar în pastoraţie.

În Biserică există şi alte forme de slujire, chiar dacă nu se trăieşte viaţa comunitară sau trăiesc viaţa de căsătorie. Pentru asemenea persoane episcopul diecezan găseşte diferite forme de slujire în cadrul diecezei, potrivit aspiraţiilor lor. Putem da exemplu: asistenţi pastorali, responsabili cu tineretul, cu copii. Alţii pregătesc mirii pentru a putea păşi bine pregătiţi pentru viaţa de căsătorie, alţii se ocupă de deţinuţi, sau cu handicapaţi, în spitale.

Important este ca cel chemat să spună: DA!