marți, 29 noiembrie 2011

Almanahul familiei creştine (XXIII). Pe drumul maturizării

Tinereţea este un fel de a doua venire în lume - mai conştientă, mai intensivă, dar şi mai întrebătoare şi căutătoare. Tinerii sunt în căutarea identităţii, a orientării, a valorii şi a sensului. Lumea copilăriei, cu încrederea şi siguranţa sa, este deja în urma lor; desprinderea, intrarea în public şi o nouă orientare îi aşteaptă. În acest situaţii apar întrebările câteodată radicale. Sunt confruntaţi cu eventualele ruperi de relaţii în familie, dar şi de prieteni; situaţii penibile în care sunt înglodaţi în datorii sau în situaţii în care cei din jur suferă sau mor. „A doua venire în lume” începe la mulţi prin situaţii deosebite. Apar întrebările despre viaţă şi credinţă.

Chiar şi în credinţă este necesară o maturizare. Mulţi iau rămas bun de la „bunul Dumnezeu” din copilărie. Se poate pierde credinţa cea învăţată şi practicată. Acolo unde credinţa nu mai este ceva de la sine, ea trebuie să fie făcută „mai inteligibilă” prin părinţi, prieteni, profesori, îngrijitori de suflete. Pentru mulţi credinţa şi-a pierdut monopolul valorii. Există o paletă largă de oferte: de la religiile din extremul orient, peste diferitele secte până la consilieri esoterici şi psihologici. Este ca un fel de „piaţă spirituală”. Între atâtea oferte şi concurenţe trebuie să demonstrăm că ştim să străbatem şi asemenea situaţii.

Tineretul este confruntat şi cu un alt fenomen: întâlnesc prieteni şi colegi pentru care Dumnezeu nu înseamnă nimic. Ei sunt mulţumiţi cu ce au, cu ceea ce sunt. Trăiesc foarte bine fără Dumnezeu. Asemenea persoane sunt o provocare pentru noi: cu atât mai mult trebuie să ne prezentăm credinţa în faţa lor. De multe ori trăim ca într-o adevărată diasporă. Şi de foarte multe ori, vieţuind într-o minoritate, riscăm să ne pierdem şi bruma de credinţă moştenită de la înaintaşii noştri.

Discuţia între părinţi şi tineri este necesară. Orientarea religioasă a tinerilor depinde de multe ori de ceea ce au experimentat în casa părintească şi au pus în practică.

La părinţi:

  • Încredere în intenţiile bune de educaţie.

  • A fi liber de subapreciere sau de sentimentele de vinovăţie de a fi procedat fals.

  • A-şi aminti de propria tinereţe.

  • A lua în serios întrebările tinerilor.

  • A lua în serios momentele în care tinerii vor să discute cu ei.

  • A avea curaj de a împărtăşi decepţiile şi îndoielile proprii.

La tineri:

  • A avea curajul de a pune întrebări şi de a-ţi povesti problemele care te frământă.

  • A nu accepta prea repede răspunsurile, ci a le căuta cu seriozitate.

  • A te transpune în situaţia părinţilor.

  • A judeca nepărtinitor ideile părinţilor.

  • A fi pregătit mereu pentru conversaţie informativă.

  • A-ţi da socoteală despre intenţia propriilor întrebări.

Ce rămâne?

Cum rămâne când copii încep să meargă pe propriile drumuri? Cuvântul nostru rămâne: Tu ai totdeauna o uşă deschisă când intri în orice situaţie. Încrederea noastră, de care ei întotdeauna au nevoie, când credem că s-a întrerupt, rămâne. Rugăciunea care încă poate construi poduri, acolo unde aparent toate podurile sunt distruse. Şi bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu care-i conduce şi care ne-a condus şi pe noi. Cerul şi pământul vor trece. Cuvântul meu rămâne în veşnicie, spune Isus Cristos. (Jorg Zink)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu