Prelegerea 12. Creştinul perfect

Ciclul "Cunoaşte-te pe tine însuţi"
12. Creştinul perfect

Nu mă refer la sfinţi, nici la cei desăvârşiţi; mai mult la cel care ţine morţiş la diferite prescripţii şi care are teamă teribilă de libertate. Întrucât îi e frică de hotărâri libere pentru viaţă, se agaţă de legi. Acolo ştie ce are de făcut.

El nu poate risca nimic: ar putea să fie chiar greşit. Viaţa sa decurge nu fără margini. Străduinţa lui de a face totul bine e vrednic de lăudat. Problema lui este exagerarea. Creştinul perfect se apropie de dogmatism şi intoleranţă: pe timpuri i se spusese că “trebuie să fie o ordine” şi că o libertate mare este periculoasă. Astfel îşi asigură viaţa în toate direcţiile în care el ţine la prescripţii chiar şi atunci când viaţa are şi alte dimensiuni.

Este posibil ca să fie iritat că alţii îşi iau libertăţi şi nu se simt vinovaţi la călcarea unor paragrafe lipsite de importanţă. De multe ori judecă numai cu capul şi nu cu inima. Destul de repede are remuşcări de conştiinţă.

Farizeii erau reprezentanţii unei religii care se bazează pe legi. Ei căutau să reglementeze viaţa prin 248 de porunci şi 365 de interdicţii. Isus nu era mulţumit cu acestea. El le-a cerut libertatea interioară şi iubirea a fost aşezată deasupra legilor.

Pentru ilustrarea celor de sus să citim pericopa de la evanghelistul Matei 15,1-20.

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO: Doamne, în ultimul timp mi s-au întâmplat lucruri pe care nu mi le-am dorit.

ISUS: Te-ai gândit în ce constau aceste lucruri?

CAMILLO: Mă enervează atunci când nu pot pune în aplicare ceea ce gândesc. Iar jumătăţile de măsură nu-mi plac.

ISUS: Nu e oare mai important să faci ceva din dragoste chiar dacă nu se reuşeşte aşa cum ne-am dori?

CAMILLO: Doamne, chiar şi dragostea ne obligă să fim perfecţi nu-i aşa?

ISUS: Crezi tu Camillo? Nu ţi-e frică cumva că nu vei primi recunoştinţă suficientă dacă nu eşti perfect?

CAMILLO: Recunoştinţă? Cine să fie recunoscător? Oamenilor le este indiferent ce fac eu.

ISUS: Recunoştinţă din partea ta însuţi. Tu eşti mulţumit cu tine când te îndreptăţeşti. Nu e aşa, Camillo?

CAMILLO: Ai dreptate, Doamne. Pretenţiile mele sunt câteodată prea mari şi din aceasta privinţă sunt mereu în tensiune.

ISUS: Tu ai nevoie de mai mult curaj să accepţi frontierele tale şi mai multă umilinţă.

CAMILLO: Bineînţeles, Doamne. Tu ştii bine cum arată viaţa mea. Am nevoie de ajutorul tău.

ISUS: Fă-ţi datoriile şi fă ceea ce poţi. Restul lasă pe seama mea!

CAMILLO: Mi-e frică de faptul că nu voi fi respectat suficient când nu sunt destul de bun.

ISUS: Deci nu-ţi este indiferent ceea ce spun alţii; dar ceea ce gândesc eu despre tine nu este important?

CAMILLO: Sigur că da, acest lucru îmi e mai important. Dar aş putea să ştiu ce gândeşti despre mine?

ISUS: Ai prea puţină încredere în mine, Camillo. Tu construieşti mai mult pe forţele tale şi ţie. Frică de slăbiciunea ta. Dar tocmai în slăbiciunea ta îmi dai posibilitatea să-ţi dau putere.

CAMILLO: Doamne, îmi dau seama că trebuie să mă schimb, că sunt mândru. Iţi promit că mă voi îndrepta, că voi fi mai bun.

ISUS: Frumos, don Camillo. Un lucru să nu uiţi: ce gândesc alţii despre tine nu este aşa de important. Eu nu te fac de ruşine chiar dacă nu eşti perfect.

*

S F Â R Ş I T

Acest ciclu se poate continua şi chiar perfecţiona. Mulţumesc Providenţei pentru toate.

Pr. Iosif Mareş

Prelegerea 11: Creştinul bolnav

Ciclul "Cunoaşte-te pe tine însuţi"

11. Creştinul bolnav

Spre deosebire de bolnavul necredincios, cunoaştem şi bolnavul credincios care e conştient că este în mâna Providenţei, indiferent dacă înţelege sau nu sensul suferinţei sale. În timp ce un agnostic acceptă boala în sens fatalist, creştinul caută un sens pentru suferinţa sa: căci boala are mai întâi sensul pe care el însuşi îi dă.

Sigur că fiecare din noi a întâlnit bolnavi care, în ciuda bolii şi slăbiciunii, degajă o bucurie neobişnuită. În acest caz de multe ori găsim noi înşine mângâiere de la acel bolnav. Cunosc pacienţi care se lasă contaminaţi de încredere în Dumnezeu, încât consideră că sunt instrumente ale lui Dumnezeu şi colaboratori în împărăţia lui Dumnezeu.

Puţin diferit e atunci când cineva e conştient că boala se datorează exclusiv neglijenţei sale. Atunci Dumnezeu permite această boală pentru a-l chema la întoarcere. Nu cred că Dumnezeu ar vrea să-l pedepsească. Ci mai mult ca să-l aducă la realitate şi la convertire. Aceasta o putem învăţa din istoria lui Iob care nu primeşte răspuns la întrebarea despre rostul suferinţei.

Dacă cineva de bunăvoie se desparte de viaţă, o face nu neapărat din cauza bolii, ci mai mult din cauza realităţii mediului înconjurător: suferinţa lui este întărită, căci el simte cum îl compătimesc prietenii şi rudele sau care se ocupă intensiv de el. Experienţa amară de a deveni cuiva povară este mai mare motiv decât boala însăşi.

Cel sănătos nu poate face mult. Felul meu de a mă comporta poate să-l ajute să-şi poarte greutatea, eventual să mai uite de dureri. Pe de altă parte, noi, cei sănătoşi, avem nevoie de bolnavi prin care ni se arată că suntem limitaţi şi care au nevoie de solidaritatea noastră.

Creştinii bolnavi să nu dispreţuiască pe medici, care, chiar dacă ar fi necredincioşi, pot fi instrumente ale lui Dumnezeu.

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO. Doamne, sunt deja de două săptămâni în pat şi munca mă apasă. Nu ai putea să mă faci sănătos?

ISUS: (Tace)

CAMILLO. Dar ce-i, Doamne? Trebuie să mă uit cum se descurcă comunitatea fără mine, deşi pentru tine ar fi uşor să mă vindeci.

ISUS: Tu o spui Camillo. Comunitatea se descurcă şi fără tine. De ce te crezi aşa de important?

CAMILLO: Important? Dar, Doamne, comunitatea are nevoie de mine, ca oile de cioban.

ISUS: Camillo, şi eu am nevoie de tine.

CAMILLO: No, vezi, Doamne! Schimbă, te rog, situaţia mea: îţi promit că-ţi voi scoate pomi cu rădăcină cu tot!

ISUS: M-ai înţeles greşit, Camillo. Am nevoie de spiritul tău de sacrificiu. Chiar şi bolnav îmi poţi fi de ajutor.

CAMILLO: Aşa? Asta o uitasem, Doamne. Dar ce se întâmplă dacă sunt chemat la un botez, cununie sau înmormântare?

ISUS: Lasă-le în grija mea, Camillo! Ai să vezi că sunt stăpân pe situaţie.

CAMILOO: Da, Doamne, nu am nici cea mai mică îndoială.

ISUS: Vezi tu, Camillo. Mă bucur de încrederea ta. Numai când eşti bolnav mi se pare că nu prea ai încredere.

CAMILLO: Ai dreptate, Doamne! Nu sunt obişnuit să fiu bolnav.

ISUS: Fii de dragul meu!

CAMILLO: Da, Doamne, am să încerc!

*

MULTE BOLI se datorează vinei noastre si noi pe nedrept le considerăm drept pedepse ale lui Dumnezeu. Mai greu e atunci când aceste boli sunt fără vina noastră, când le-am moştenit şi când nu putem schimba calitatea vieţii. Atunci se pune problema despre rostul ei şi despre iubirea lui Dumnezeu. Aici avem de-a face cu un capitol greu de teologie; un răspuns mulţumitor nu vom găsi. În această situaţie ne trebuie încredere, spirit de sacrificiu. Dumnezeu doreşte fericirea noastră şi câteodată poţi deveni fericit după o boală trupească. Cu toate acestea suntem obligaţi să facem tot ceea ce e legitim pentru sănătatea noastră şi niciodată să credem că boala este o pedeapsă sau s-o asemănăm imediat cu crucea noastră; căci şi medicul este un instrument al lui Dumnezeu.

Să luăm Sfânta Carte în mână şi să medităm asupra a două pericope:

- Isus Sirah 38,1-9

- Isus Sirah 37,27-31

Prelegerea 10: Creştinul nemulţumit

Ciclul "Cunoaşte-te pe tine însuţi"

10. Creştinul nemulţumit

Mulţi creştini îşi duc crucea pe faţa lor. Se poate observa că nu sunt mulţumiţi de viaţa lor. Bineînţeles că există motive pentru ridurile de pe feţele lor, precum şi pentru expresia feţei.

Există persoane care nici nu pot altfel decât să gândească negativ. Ei îşi scutură capul deasupra supei până găsesc un fir de păr în ea. Oare este vorba de o invidie vizavi de oameni care au succes în viaţa lor?

Nu orice nemulţumire este distructivă. Fiind creştin, pot să mă declar mulţumit cu oarecare probleme sociale în lume; cu posibilităţile mele, pot îmbunătăţi anumite situaţii. Aici este nemulţumirea, chiar motorul pentru o corectură necesară. Isus nu s-a declarat niciodată mulţumit de situaţia din vremea sa. El nu a fost cârtitor, cicălitor.

Cine nu este niciodată mulţumit, nu ajunge niciodată la pace. El va căuta motive pentru a-şi justifica nemulţumirea.

Cine reuşeşte să aşeze ceea ce nu se poate schimba şi să se concentreze asupra pozitivului, poate să răsufle uşurat. El se pune cu rugăciunea deasupra poziţiei de cerşetor la cel care mulţumeşte Domnului şi astfel reuşeşte să guste pacea internă.

*

Lamentaţiile unui nemulţumit

Doamne, cred că te vei irita la ceea ce vreau să-ţi povestesc. Ieri seara, capelanul a vorbit despre necesitatea de a-ţi fi mereu recunoscător indiferent ce s-ar întâmpla. E ceva bun şi frumos, dar oare nu găseşti că e cam deplasată această idee? Să fiu recunoscător chiar şi la durere?

De exemplu, soacră-mea: Ea locuieşte cu noi, niciodată nu e mulţumită, are tendinţe de a domina, este încăpăţânată etc. Pentru ea, supa este prea fierbinte, cafeaua prea tare. Copilăria ei a fost catastrofală, ca şi a mea. Şi pentru asta să fiu recunoscător?

Iubite Doamne! Nici nu mă mir că sunt bolnav din această cauză. Psihologul meu îmi zice că înghit prea multă nervozitate; ar trebui să vad mai bine ceea ce este pozitiv. Dar unde este pozitivul? În casă domină nemulţumirea, am informat despre aceasta şi capelanul nostru. Şi ce crezi că mi-a spus? Să am răbdare, să fiu exemplu etc... etc. Dar el habar nu are. Se vede că nu este căsătorit. Poate că nu trebuia să mă căsătoresc. Asta e. Şi aşa astăzi fiecare al doilea sau al treilea este single. Astea voiam să-ţi povestesc, Doamne. Nu aş dori să fiu nerecunoscător, dar asta nu depinde de mine. Sau?

*

NEMULŢUMIREA a fost caracteristica poporului lui Israel în istoria sa. Şi chiar la farisei şi câteodată la ucenicii lui Isus. Însă aceasta are diferite rădăcini: Israelul refuză jugul roman şi caută un eliberator politic. Evreii sunt nemulţumiţi de călcarea sabatului de către Isus şi ale altor legi cultice. Apostolii nu sunt de acord cu calea suferinţei lui Isus şi cu eşuarea lui. Atâta timp cât nemulţumirea este un motor de a îndepărta nedreptatea, se bucură de aprobarea lui Dumnezeu.

În Sfânta Scriptură vom găsi un ajutor de nepreţuit pentru creştinul nemulţumit: Matei 7,1-5 şi Exodul 15,22-26.

Prelegerea 9: Creştinul fricos

Ciclul "Cunoaşte-te pe tine însuţi"

9. Creştinul fricos

Teama are multe feţe. Fiecare dintre noi are un mod aparte de a o ascunde, de exemplu, sub masca unui râs permanent care totuşi rămâne la suprafaţă; în spatele reacţiilor agresive, câteodată sarcastice cu remarci ironice se ascund răni adânci. Chiar şi tăcerea devine expresia fricii şi a nesiguranţei.

Mulţi creştini, din cauza fricii, sunt între Scylla şi Carybda. Alţii trăiesc cu teana că nu pot să demonstreze ca sunt talentaţi. Le e frică să nu eşueze.

De altfel, citim în Biblie de 365 de ori: Nu vă temeţi! Este o chemare eliberatoare, chiar dacă vine în împrejurări dureroase. Dumnezeu nu produce teamă. Din păcate, sunt creştini care abuzează de el, făcându-l mijloc de ameninţare pentru a-l face docil pe semenul său: “Este un ochi care vede toate, chiar şi noaptea”. În faţa acestei pedagogii nu mă mir când un băieţel se roagă astfel: “Doamne, ştiu că eşti aspru şi vezi toate. Te rog, uită-te un minut în altă parte: îţi promit să nu fac nimic rău”.

*

Lamentaţia unui fricos

Este destul de greu, Doamne, să ascund simţămintele sale. Nu pot să fac aşa cum procedezi cu simţămintele tale; adică să recunosc că mi-e frică sau să plâng în faţa oamenilor. Mai bine îmi muşc limba.

Da, aş vrea să arăt slăbiciunile mele, dar ce vor spune alţii despre mine? M-ar taxa drept prost. Ştiu că tu eşti Fiul lui Dumnezeu, asta e cu totul altceva. Eu sunt numai fiul unui învăţător. Nu pot să ies din pielea mea, mă-nţelegi?

Ultima săptămână m-am rănit la fotbal şi greu am suportat suferinţele. Doctorul mi-a spus că trece repede. Săptămâna viitoare vreau să joc din nou, ar fi ridicol să mă dau bolnav. Vezi, Doamne, că eu port crucea cu eroism?!

Am început şi cursul de box, ce părere ai? Acum sunt tratat cu respect de către alţii.

Prietena mea vrea să încheie cu mine, asta mă doare, Doamne. Daca aş şti ce are împotriva mea... Nu îndrăznesc s-o întreb. Poate că vrea mai mult decât îi pot da. Poate că nu sunt tare.

Acum trebuie să plec. Începe ora de box.

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO: I-am demonstrat domnului Combatti cine sunt eu; trebuie ştie pentru totdeauna că nu poate să facă cu mine ce vrea.

ISUS: Tu ai putut să-i câştigi încrederea?

CAMILLO: Doamne, tu mă-nţelegi greşit. El m-a jignit, m-a înjosit în public. Nu pot rămâne indiferent.

ISUS: Lui îi e frică, Camillo.

CAMILLO: Frică? El m-a jignit pe mine, slujitorul tău.

ISUS: Te-ai întrebat de ce a făcut-o?

CAMILLO: Nu e greu de ghicit. Voia să arate în faţa oamenilor că nu-i e frică de mine.

ISUS: Nu crezi că şi tu, având aceleaşi motive, ţi-e frică să arăţi în faţa lor că eşti slab şi sensibil?

CAMILLO: Doamne, chiar crezi aşa ceva? Poate că ai dreptate. Dar nu vreau să apar ca un prost. Nu este oare dreptul meu să mă apăr?

ISUS: Cu ce drept?

CAMILLO: Iartă-mă, Doamne, nu am reflectat mai mult!

ISUS: Bine, Camillo. Cere-ţi scuze de la domnul Combatti!

CAMILLO: O fac, Doamne, după ce-şi cere el scuze de la mine!

ISUS: Încă ţi-e frică, Camillo?

CAMILLO: De ce anume, Doamne?

ISUS: Ca să fii înjosit.

CAMILLO: Da, Doamne. El mi-a produs suferinţă.

ISUS: Iartă-l, Camillo. Şi nu uita: Cine vrea să mă urmeze, să fie sluga tuturor! Nu vrei să faci asta pentru mine?

CAMILLO: Da, Doamne, pentru tine fac totul.

ISUS: Mulţumesc, Doamne.

*

CINE E FRICOS are o situaţie grea în societate. Căutaţi sunt cei puternici. Şi cu cât mai slab este unul, cu atât mai tare poate să acţioneze. Teama poate paraliza; dar ea poate să trezească energie şi să motiveze mersul înainte. Noi, creştinii, nu avem nici un motiv să avem frică existenţială, pentru că ştim că Dumnezeu nu ne părăseşte. În practică e mai uşor de zis decât de făcut: Isus a transpirat aproape sânge în faţa fricii de moarte. Există o formă de teamă care poate să-l facă pe om vinovat şi anume când el se hotărăşte pentru pasivitate şi resemnare. Aici nu e vorba de depresie, ci de o comoditate voită. Pentru a înţelege mai bine, vă propun spre lecturare trei pericope din Sfânta Scriptură care ne ilustrează cele trei feluri de teamă.

1. Matei 25,24-30;

2. Matei 14,22-27

şi

3. Matei 8,23-27.

Prelegerea 8: Creştinul succeselor

Ciclul “Cunoaşte-te pe tine însuţi”
8. Creştinul succeselor

El aparţine acelor figuri care îţi dau prilej să te-ntrebi dacă succesul său este o răsplată a lui Dumnezeu. Ideea că un bun creştin trebuie să aibă succese în viaţă e umană, dar periculoasă; căci Dumnezeu face să răsară soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Iar celui care gândeşte că Dumnezeu nu are voie să recompenseze pe cei răi şi leneşi îi spune Isus: “Eşti invidios pentru că eu sunt bun?” Pe scurt: nu putem măsura pe nimeni după succese.

Ispita e mare să putem cere harul lui Dumnezeu pentru ceea ce am efectuat; harul este un cadou pe care nu l-am meritat. Aceasta este o mângâiere pentru cei care sunt cotaţi neproductivi. Tocmai spre ei se îndreaptă Dumnezeu; căci el se uită în inimă.

Cine se scaldă în succes, poate deveni orgolios. Repede poate uita cui datorează fericirea sa. Este într-adevăr dureros şi totuşi folositor când câteodată revenim cu picioarele pe pământ prin oarecare insuccese.

Anumiţi creştini sunt de părere că, după un timp de succese, Dumnezeu le trimite curând diferite greutăţi. În spatele acestei idei se ascunde un tablou fals al lui Dumnezeu, probabil sentimente de vinovăţie care cer o pedeapsă cât mai apropiată după motoul: Vina cere pedeapsă imediată, deci un eşec. Dar nici asta nu funcţionează.

Fiecare creştin are dreptul să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu şi să spere că strădania lui va fi încununată de succes. Pe de altă parte, să se ferească să catalogheze anumite insuccese drept pedeapsă a lui Dumnezeu; ele ar putea să fie mărturii ale iubirii sale în care vor să se stabilească fidelitatea şi statornicia omului. Să nu uităm că pe Dumnezeu nu-l putem mitui, nici cumpăra.

Succes vrea fiecare: e şi normal şi bine să fie aşa. Însă trebuie să ne întrebăm care este motivul, mijloacele şi consecinţele. Dacă ne uităm la Isus, aproape nu a avut succese. Totuşi, roadele activităţii sale pământeşti cresc şi după 2.000 de ani, chiar dacă sunt modeste. El ne cere să ne punem talentele noastre spre slava lui Dumnezeu şi ne răsplăteşte pentru aceasta cu roade bogate. Cel care se gândeşte numai la sine poate va avea numai decepţii. Să luăm Sfânta Scriptură în mână şi să citim parabola celor zece talanţi la Matei, cap. 25, versetele 14-23; să citim şi pericopa de la Luca, cap. 12, versetele 16-21, şi în sfârşit parabola farizeului şi vameşului la Luca în cap. 18, versetele 9-14.

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO: Doamne, vin să-ţi dau socoteală pentru anul care a trecut. Nu a fost chiar rău. Au fost 4.650 de împărtăşanii, 2.870 de spovezi, 14 cununii, 11 botezuri, 9 înmormântări şi, închipuie-ţi, Doamne, două suflete s-au întors în sânul Bisericii.

ISUS: Mă bucur, Camillo, ţi-ai dat multă osteneală.

CAMILLO: Nici nu merită să discut despre asta, căci fără tine nu aş fi reuşit şi de aceea vreau să-ţi mulţumesc.

ISUS: Şi acum enumeră-mi numerele pe care nu mi le-ai spus.

CAMILLO: Care, Doamne? A, îmi amintesc, sunt încă două apostazii şi cinci copii nebotezaţi şi pe lângă astea patru perechi care trăiesc în concubinaj. Am vorbi adesea cu aceşti oameni; dar ştii tu cum reacţionează.

ISUS: Ştiu, Camillo, dar oare numerele nu pot minţi?

CAMILLO: Sigur că da, Doamne. Poate sunt mai multe oiţe rătăcite care s-au îndepărtat de Biserica ta.

ISUS: Dar şi ei sunt fraţii şi surorile noastre. Pe unii din ei îi am aproape de suflet.

CAMILLO: Bine, Doamne, dar de ce nu sunt în biserică? Şi, dacă află, pleacă mai mulţi din biserică.

ISUS: Ţi-e frică, Camillo?

CAMILLO: Ţi-e uşor a vorbi, Doamne. Dacă nu mai vine nimeni putem închide biserica. Sunt de părere că cel care te iubeşte, iubeşte şi Biserica ta.

ISUS: Ai dreptate, Camillo. Totuşi, unii oameni au nevoie de timp până îi ajunge dragostea inima lor. Unii au devenit comozi; alţii au răni adânci şi s-au retras. Roagă-te pentru ei, Camillo.

CAMILLO: Doamne, tu ştii cât mă rog eu pentru aceşti oameni. Alte parohii nu au slujbe aşa de bine vizitate duminica...

ISUS: Pentru că aceşti oameni vin la tine, în timp ce fii parohiei tale merg la confraţii tăi.

CAMILLO: Şi de ce, Doamne ?

ISUS: Pentru că nici un profet nu e cinstit în patria lui.

CAMILO: Şi eu care credeam că vin datorită predicilor mele.

ISUS: Camillo! Eşti vanitos!

CAMILLO: Chiar e aşa de rău să fiu un pic mândru de succesele mele?

ISUS: Nu, dacă-mi dai numai mie toată onoarea, Camillo.

CAMILLO: Bineînţeles, Doamne, scuze. Câteodată uit. Chiar mâine voi recita o devoţiune în onoarea ta.

ISUS: Mulţumesc, Camillo. Şi nu uita rugăciunea ta pentru oile mele pierdute!

Prelegerea 7: Creştinul părăsit

Ciclul “Cunoaşte-te pe tine însuţi”
7. Creştinul părăsit
A avea sentimentul de a fi părăsit chiar în mijlocul societăţii aparţine de normalitatea vieţii. Oameni care au fost părăsiţi de parteneri, de prieteni şi rude, iar apoi, în îndoiala lor, vor să se despartă de viaţă, găsim destui în lume. Dumnezeu ştia că nu este bine ca omul să fie singur şi de aceea a aşezat lângă Adam o parteneră. Oamenii care trăiesc în celibat au diferite prietenii aşa cum s-a putut observa la Isus care avea un ucenic Ioan “la care ţinea în mod deosebit”.

O încercare deosebită e atunci când cineva e părăsit din cauza credinţei. O tânără doamnă îmi povestea odată despre soţul ei care ani de-a rândul o înşela şi nu ducea o viaţă conjugală normală. Cu toate acestea, ea nu voia să se despartă de el. Ea este pregătită să accepte această situaţie cu speranţa în providenţa divină şi la reîntoarcerea soţului. Un asemenea curaj nu se găseşte des.

Există şi sentimentul de a fi părăsit de Dumnezeu; e vorba de aşa-numita uscăciune sau pustietate spirituală în care nu simţim prezenţa mângâietoare a lui Dumnezeu. Sfânta Tereza de Avila a suferit de acest simţământ timp de 20 de ani. Fiecare creştin poate spune că prin aceasta fază a trecut câteodată... Totuşi. Dumnezeu nu este niciodată departe; el se retrage câteodată din faţa ochilor noştri spirituali poate pentru a pune la încercare fidelitatea noastră.

Merită să ne întrebăm dacă nu cumva noi suntem de vină de singurătatea noastră. Cel care neglijează iubirea de aproapele, cine se tânguie necontenit devine de nesuferit. Noi trebuie aşa să trăim încât alţii să fie curioşi de Dumnezeul nostru şi să pună întrebări în acest sens. Farmecul, firea deschisă şi umorul sunt daruri care pot da mărturie de iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Cine le trăieşte, nu se simte părăsit.

*

Lamentaţia celui părăsit

Dumnezeule, urăsc lumea asta nesuferită, această vânătoare după bani şi fericire! Nu sunt de acord să dau oamenilor din timpul meu preţios şi astfel să ajung şi obiectul lor de bârfă. La început veneau şi cereau bani de la mine; mi-am dat seama că numai banii valorează. Nu, Doamne, nu mă las exploatat, înşelat!

Ieri mi-am scris testamentul. E cam degrabă, dar nu se ştie când vine ceasul. Oare să-i răsplătesc pe cei care-şi aduc aminte de mine numai de Crăciun şi de ziua de naştere? A, nu!! Şi încă ceva: toată viaţa am făcut sacrificii, am făcut economie pentru zile negre. Şi acum? De câte ori nu am zis: “Aşteptaţi numai, îmi veţi fi recunoscători”.

Marţea trecută a venit nepotul meu. Să-i dau vreo 20 de euro. Eu i-am zis: “Nu te du în excursii care sunt scumpe” şi ce-mi răspunde el: “Pentru că sunt aşa cum sunt, nimeni nu vrea să audă şi să vadă de mine. Dar ei vor să aibă totul de la mine”...

Da, Doamne, în această lume nu au ce căuta cei cinstiţi. Toţi vor numai să aibă, să aibă, să aibă. Şi eu economisesc şi economisesc şi mă gândesc numai la viitor. Nu se poate şti totul, Doamne! Tu însuţi ai spus să fim pregătiţi şi, dacă nu mă-nşel, ai dat pilda cu cele fecioare înţelepte şi nebune, nu-i aşa?

Deci dacă ei cred că eu am rămas pe seama lor, se înşeală. Eu nu am nevoie de nimeni, de nimeni... Să rămână acolo unde sunt, nu-i aşa Doamne?

*

Cel mai nefericit caz e atunci când pierdem o persoană iubită. Nenumărate sinucideri şi încă multe îmbolnăviri psihosomatice sunt consecinţele unei astfel de părăsiri. Chiar şi cel care are umor, cel care are încredere în Dumnezeu poate să cadă. Însuşi Isus a gustat asemenea momente. Cea mai bună reţetă în acel moment este faptul că ştim ca suntem în mâna lui Dumnezeu chiar dacă nu simţim prezenţa lui. Cel care nu a cunoscut ocrotirea umană are de ales între droguri sau se dezvoltă în el un om care urăşte oamenii în mod cinic. Cea mai bună alegere a lui este rugăciunea necontenită.

Sfânta Scriptură: Matei 26,36-46; Matei 26,55-56; Matei 27,45-46.

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO: Doamne, cum vine asta că nu mă iubeşte nimeni? Toţi sunt contra mea. Nimeni nu ţine cu mine...

ISUS: Eşti sigur, Camillo?

CAMILLO: Da, Doamne, foarte sigur!

ISUS: Chiar aşa?

CAMILLO: Nu, Doamne!

ISUS: Tu m-ai uitat pe mine! Eu te iubesc, Camillo!

CAMILLO: Asta e frumos, Doamne, chiar foarte frumos, dar...

ISUS: ...Dar?

CAMILLO: Ei, îmi trebuie şi prieteni pământeşti. Şi tu ai avut prieteni pe pământ, daca-mi dai voie să-ţi amintesc.

ISUS: Sigur, Camillo. Dar în momentele cele mai hotărâtoare m-au părăsit.

CAMILLO: Eu nu te-aş fi părăsit. Pe prietenia mea poţi conta întotdeauna.

ISUS: Eşti chiar aşa de sigur, Camillo?

CAMILLO: Nu, Doamne! Iartă-mă, sunt un om slab!

ISUS: Dăruieşte oamenilor dragostea ta! Nu aştepta să înceapă alţii, ci începe tu!

CAMILLO: Doamne, am făcut-o adesea!

ISUS: Fă-o iarăşi!

CAMILLO: Dar este foarte obositor...

ISUS: Aşa este.

CAMILLO: Nu ai putea să mă ajuţi un pic? Adică să meargă mai repede?

ISUS: Cine iubeşte are răbdare.

CAMILLO: Da, Doamne! O să încerc.

Prelegerea 6: Creştinul gelos

Ciclul “Cunoaşte-te pe tine însuţi”

6. Creştinul gelos

Propriu zis creştinul nu are motiv să invidieze, întrucât iubirea lui Dumnezeu este asigurată şi că trebuie să se simtă ca frate şi soră cu ceilalţi. Totuşi, această idee nu pătrunde în adâncul sufletelor. Oamenii vor o iubire exclusivă, o iubire posesivă care să excludă a treia persoană.

Invidia este teama exagerată pentru pierderea unei persoane iubite. Fiecare dintre noi duce dorul după o iubire perfectă, după “al şaptelea cer” pe pământ. Împlinirea acestei dorinţe ne este promisă, dar numai după moarte.

Cel invidios este foarte harnic în căutare; el este în căutarea unei adeveriri de a nu fi iubit suficient sau el caută cu fermitate să placă persoanei iubite, să facă totul pentru ea. Pentru aceasta el investeşte toate simţurile şi energia, visele şi iluziile sale. La sfârşit urmează deziluzia. “Doamne, învaţă-mă să mă pot dezlipi”, aşa ar trebui să se roage el.

Ştiu de la multe persoane căsătorite şi de la prieteni că şi la ei a început să dispară teama de a pierde în momentul când au început să probeze intensificarea credinţei şi trăirii comune. La început, se uitau permanent în ochi, erau amândoi fixaţi numai pe aceeaşi idee, acum se uită împreună în aceeaşi direcţie, spre Dumnezeu.

A vorbi des împreună, a recunoaşte temerile, a te lăsa spre celălalt, acestea sunt paşii importanţi spre a birui invidia bolnăvicioasă care se manifestă şi în trup: dureri de stomac, indispoziţie la somn, deranjament la stomac...

Un pic de invidie, de gelozie poate să fie pentru ca să fim mai sensibili la problemele altora.

Există şi o invidie, gelozie spirituală; e vorba de gelozia faţă de succesele spirituale ale altora. Şi atunci suntem cuprinşi de gândul fals că Dumnezeu îl preferă pe celălalt, iar pe mine mă neglijează. Totuşi, succesele, oricum ar fi ele, nu dau niciodată informaţie despre gradul iubirii lui Dumnezeu.

*

Lamentaţia gelosului

Doamne, trebuie să-ţi spun ceva: mi-e frică. Mi-e teamă că soţia nu mă iubeşte de ajuns; ea spune că eu îi merg pe nervi cu felul meu de a fi. Recunosc că sunt gelos. Dar oare acest lucru nu este un semn la dragostei mele pentru ea? Nu eşti şi tu un Dumnezeu gelos? Mi se pare că am auzit asta undeva. Sau trebuie să înţeleg altceva?

Eu o iubesc, ochii ei, nasul ei, totul... Să fie fericită, dar numai cu mine. Ultima dată am observat că a făcut ochi dulci unui prieten de-al meu. Şi ce e mai rău e că face aşa cu toată lumea. Nu numai cu mine.

Ea îmi spune că mă iubeşte la extrem, dar eu nu pot s-o cred. Eu însumi nu mă iubesc, ce să mai zic la ea?

În fantezia mea o văd în braţele altcuiva şi de aceea sufăr. Ieri a întârzia mai mult; o şi vedeam în patul prietenului meu. Am sunat acolo şi nimeni nu a ridicat receptorul.

Ce părere ai tu? Să-i dau libertate? Dar cu mine cum rămâne?

Duminică am auzit o lectură frumoasă la Liturghie: Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor. “Vezi - spusei nevestei mele - bagă-ţi bine asta în cap!”.

Doamne, nu poţi să faci ca să devin irezistibil? Doamne, ce fac eu greşit? Ea trebuie să fie bucuroasă că mă are. Alţi bărbaţi îşi înşeală nevestele. Ea nici nu ştie pe cine are lângă ea.

Alaltăieri s-a uitat la mine în mod neobişnuit. “Te iubesc, şuşoti şi-mi dărui un sărut. Oare nu este de bănuit? Nu sunt oare simţăminte de vinovăţie?

Iubite Doamne, aşa sufăr eu. Nu este oare dreptul meu să-i cer ca să fie fericită? Şi numai cu mine! Şi eu sunt fericit. Câteodată.

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO : Doamne, nu poţi să mă vindeci de tusea asta deranjantă ?

ISUS: Da, asta pot, Camillo. Tu ştii asta.

CAMILLO: Mulţumesc, Doamne.

ISUS: Nu am zis c-o fac, Camillo.

CAMILLO: Doamne, sufăr mult şi apoi este foarte molipsitor. Cred că nu vrei ca să molipsesc şi pe alţii?

ISUS: Cum ai devenit aşa deodată atât de grijuliu?

CAMILLO: Tusea nu ar fi cel mai deranjant, altceva mă îngrijorează, acest domn Montari. Mă ameninţă cu împuşcarea găinilor mele.

ISUS: Asta e motivul că tuşeşti, don Camillo ?

CAMILLO: Doamne, el este invidios pe găinile mele pentru că ale lui nu sunt vesele şi fug de el.

ISUS: Tu eşti setos de răzbunare, Camillo.

CAMILLO: Eu? Puţină răzbunare n-ar strica. El periclitează toata activitatea mea parohială.

ISUS: Săracul de tine; aşa o mică ameninţare te face să suferi. Chiar nu ai încredere în mine? Îţi propun să-i dăruieşti domnului Montari una dintre găinile tale vesele.

CAMILLO: Cred că nu vorbeşti serios, Doamne. El ar triumfa.

ISUS: Eşti sigur pe ce spui ?

CAMILLO: Nu, Doamne. Cred că eşti prea aspru cu mine.

ISUS: Pe cine iubesc îl cresc cu asprime, Camillo.

CAMILLO: Nu ai putea să mă iubeşti măcar un pic, Doamne?

ISUS: Iubeşti găinile tale mai mult decât pe mine?

CAMILLO: Nu, Doamne. Pe tine te iubesc nespus de mult. Şi asta o ştii. Am să-i dăruiesc domnului Montari două găini.

ISUS: Bravo, Camillo. Îi faci o mare bucurie.

CAMILLO: De asta sunt sigur, Doamne.

ISUS: Şi mie-mi face o mare bucurie, Camillo.

CAMILLO: Mulţumesc, Doamne. Mă bucur că şi tu te bucuri.

*

GELOZIA are o putere distructivă. Şi pentru că ea poate să ne producă temeri, căutăm s-o neglijăm, s-o mascăm. În Biblie o găsim sub diferite forme; ea se ascunde des dincolo de provocarea cărturarilor care nu pot suporta ştiinţa şi influenţa lui Isus.

Din Sf. Scriptură:

“Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă a auzit cântece şi jocuri. Atunci a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l ruga stăruitor. El i-a spus tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă distrez cu prietenii mei. Însă când a venit acest fiu al tău care şi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci el a spus: «Fiuleб tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să sărbătorim şi să ne bucurăm pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit”. (Luca 15,25-32)

“Ridicându-se marele preot şi toţi care erau cu el, adică gruparea saduceilor, s-au umplut de mânie, au pus mâinile pe apostoli şi i-au aruncat în închisoarea publică. Dar un înger al Domnului a deschis porţile închisorii în timpul nopţii şi, scoţându-i, le-a zis: «Mergeţi, staţi în templu şi vestiţi poporului toate aceste cuvinte de viaţă». Ei au ascultat, au intrat dis-de-dimineaţă în templu şi au început să înveţe”. (Faptele Apostolilor 5,17-21)

Prelegerea 5. Umor concret

Ciclul “Cunoaşte-te pe tine însuţi”

5. Umor concret

Pe vremea când eram capelan la Lugoj, fostul meu confesor, Ioan Ploscaru, mi-a recomandat o lucrare interesantă scrisă de un preot greco-catolic, Raţiu, şi care se intitulează “Umorul sfinţilor“. Cu tot efortul depus, nu am reuşit să o găsesc la cineva. Ulterior am aflat că şi în Biserica Ortodoxă Română a scris cineva o lucrare de acest gen. Deci spiritul umorului este prezent şi la cei botezaţi. Aş dori să fac doar câteva referinţe. Fericitul papă Ioan XXIII devenise celebru şi prin umorul său neobişnuit; la o alocuţiune făcută într-una dintre seri, în Piaţa “Sf. Petru” spunea printre altele: “Priviţi, până şi luna asistă la întâlnirea noastră”. “Mergând acasă, veţi revedea copiii voştri. Îmbrăţişaţi copiii şi spuneţi-le că este îmbrăţişarea papei...” Mulţi au crezut că era foarte bogat, dar el era de o modestie proverbială. “Celor scumpi ai mei las drept moştenire o mare binecuvântare”. Când a fost vizitat de ginerele lui Hruşciov, primul comunist care a vizitat Vaticanul, i-a dat o binecuvântare specială bătrânului dictator. Mai târziu Hruşciov, în semn de bunăvoinţă, avea să-l elibereze pe arhiepiscopul greco-catolic ucrainean.

De neuitat este şi papa Ioan Paul I care a fost denumit “il papa sorridente” (papa zâmbitor). Despre Ioan Paul al II-lea s-a scris detailat despre multe aspecte ale umorului său personal, alţii nu s-au sfiit să mai adauge, prezentându-l ca pe un papă apropiat de turma sa.

Mons. dr. Petru Mareş (+2009), în ultimul interviu al vieţii, la Bacău, pentru revista “Biserica şi viaţa” la întrebarea: “Care este cel mai important lucru pentru un preot?”, răspundea: “Preoţii să-şi iubească preoţia, iar preoţia să o exprime în toate formele posibile. Să zâmbească tuturor şi să se apropie de toţi”.

Lista s-ar putea continua...

În spaţiul germanofon şi nu numai, perioada lăsatului secului, în trei zile care preced Miercurea Cenuşii, nici Biserica locală nu rămâne indiferentă spiritului acelei perioade. Iată o mostră de predică adresată simbolic băncilor, probabil o aluzie la frecventarea slabă a slujbelor bisericeşti.

*

Către băncile din biserică

(Pentru duminica dinainte de Miercurea Cenuşii)

Stimate şi onorate bănci!

Avem felurite perioade liturgice în timpul anului bisericesc. Chiar şi timpul dinainte de Miercurea Cenuşii este o parte din perioada timpului de peste an. Aceasta mă îndreptăţeşte la o altfel de predică, nu pentru voi, iubiţi credincioşi, ci pentru băncile din biserică. Câte n-aş avea de zis? Aşadar luaţi aminte!

Voi, băncile, sunteţi de multă vreme în biserică, dar niciodată nu aţi avut parte de o predică dedicată numai vouă. Ar fi şi cazul să aveţi o predică proprie. Să nu vă deranjeze faptul că oamenii sunt aşa de atenţi. Ei ştiu precis că nu le predic lor, ci vouă.

Înainte de toate, vreau să vă aduc un cuvânt de laudă. Voi sunteţi totdeauna prezente, indiferent dacă plouă, ninge sau este frumos. Vouă nu vă este niciodată prea frig sau prea cald. Niciodată nu aţi lipsit duminica de la biserică. Frumos din partea voastră! Cunoaşteţi datoriile creştineşti.

Pe lângă aceasta, vă comportaţi ireproşabil în biserică. Nu deranjaţi pe nimeni prin venirea întârziată în biserică şi astfel nu daţi o pildă rea altora.

Sunteţi foarte liniştite şi nu tuşiţi mai ales în momentele cele mai importante slujbei. În timpul slujbei nu vă întoarceţi capetele ca să vedeţi cine a venit între timp în biserică sau atunci când plânge vreun copil. Şi mai ales nici una dintre voi nu doarme în timpul predicii. Bravo!

Aveţi şi o conştiinţă că sunteţi membrii acestei parohii. De aceea, nu mergeţi la alte biserici dacă nu vă convine ceva. Păstraţi fidelitatea faţă de biserica voastră.

Sunteţi mulţumite chiar şi cu predici mai vechi, nu aveţi pretenţii ca ele să fie pe placul celor din secolul 21!

Ce aş mai putea să adaug şi să laud?

Hmm... Unele lucruri nu le pot lăuda. Nu îngenuncheaţi niciodată în faţa preasfântului sacrament. Staţi încremeniţi ca nişte beţe. Slujbele nu vă folosesc la nimic pentru că voi sunteţi moarte. De aceea nu înţelegeţi nimic din Liturghie şi nici nu vă daţi osteneala să înţelegeţi ceva! Pentru voi durează toate slujbele la fel de lungi. Nu aveţi noţiunea timpului.

Şi predica este pentru voi în zadar pentru că nu aveţi urechi să audă. Gândiţi-vă de câte ori aţi ascultat predici şi nici una nu v-a fost de folos. Pe lângă aceasta, voi nu vă rugaţi deloc şi nu participaţi activ la slujbă. Chiar şi bărbaţii se roagă mai mult decât voi.

Nu vreţi să vă apropiaţi de altar. Totdeauna vreţi să staţi departe de altar. Ştiu, vă bucuraţi dacă sunteţi ocupate în zi de duminică şi sărbătoare. Băncile din faţă sunt cam supărate pentru că oamenii care vin la slujbă în timpul săptămânii se refugiază în băncile din spate.

Stimate bănci! Voi nu plătiţi nimic, nici măcar un leuţ. Cei mai mulţi dintre proprietarii voştri dăruiesc bani de metal. Ne putem da seama după zgomotul făcut la atingerea farfuriei. Dacă nu se aude nimic, înseamnă că banul este din hârtie. 

Nu putem spune că sunteţi apostolice. Sunteţi bucuroase că sunteţi în biserică, dar nu vă gândiţi că şi lumea are nevoie de Isus. Staţi aici în biserică ca şoarecele în caşcaval. Nu prea vă uitaţi afară că lipseşte ordinea, dreptatea în lume. Voi aveţi Lumina lumii, credinţa creştină. Dar lumina vrea să călătorească şi chiar repede. 300.000 km pe secundă. 

Da, surorilor bănci! Încercaţi să fiţi mai bune! Şi voi, iubiţi credincioşi, mă veţi ierta că de data aceasta predica nu a fost pentru voi. Sau poate totuşi... un pic? Cine are urechi să audă!

Amin.

Prelegerea 4. Creştinul şi umorul

Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Prelegerea 4. Creştinul şi umorul

Umorul este fratele vitreg al glumei; el nu stimulează râsul, este mai degrabă calm, încet. Gluma este adesea de origine îndoielnică şi care, profitând de slăbiciunile umane, provoacă râsul semenilor. Gluma eliberează câteodată, ea străluceşte prin conţinutul ei. Dar nu este de lungă durată şi pierde în durere dreptul la existenţă. Umorul este căutat drept ca un dar al Duhului Sfânt care nu răneşte pe nimeni, nu înjoseşte pe nimeni.

Fiecare creştin ar trebui să fie conştient de mântuirea sa şi, de aceea, recunoscător şi bucuros chiar şi atunci când suferă. Un tip literar al umorului este Don Camillo: deschis, cinstit, spontan. Chiar şi Dumnezeu are umor. De această părere este un mare psiholog german creştin Jorg Muller.

Există în Sfânta Scriptură două povestiri care ar conţine un umor foarte discret.

1. „Şi iată că, în aceeaşi zi, doi dintre ucenici se duceau spre un sat numit Emaus, cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi s-a apropiat şi mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus; «Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?» Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: «Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?» El le-a zis: «Ce anume?» Ei au spus: «Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. Ba, mai mult, unele femei dintre ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut», Atunci le-a spus: «O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?» Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.

Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe, dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi pentru că se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite». Atunci a intrat să rămână cu ei. Si, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: «Oare nu ne ardea inima când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?»” (Luca 24,13-32)

Această povestire ridică semne de întrebare: De ce se comportă Isus aşa şi nu altfel? De ce se face că ar vrea să meargă mai departe? I-ar fi putut întreba: „Pot să rămân puţin cu voi?” Totuşi, intenţia lui a fost ca cei doi bărbaţi să exprime dorinţa lor. Ceea ce a făcut Isus este mai mult decât un joc. Totuşi, să-mi fie permis să îndrăznesc să scot în evidenţă aspectul plin de umor al acestei povestiri.

2. „După acestea Isus s-a arătat din nou discipolilor lângă Marea Tiberiadei şi li s-a arătat astfel: Erau împreună Simon Petru şi Toma cel numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii lui. Simon Petru le-a spus: «Mă duc să pescuiesc». Ei i-au zis: «Mergem şi noi cu tine». Au ieşit şi s-au urcat în barcă, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Când era acum dimineaţă, Isus stătea pe mal, dar discipolii nu ştiau că este Isus. Aşadar, Isus le-a zis: «Copii, nu aveţi ceva de mâncare?» I-au răspuns: «Nu». Atunci le-a zis: «Aruncaţi năvodul în partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi». Ei l-au aruncat şi nu-l mai puteau trage din cauza mulţimii peştilor. Atunci, discipolul acela pe care Isus îl iubea i-a spus lui Petru: «E Domnul!» Simon Petru, auzind că este Domnul, s-a încins cu haina – pentru că era dezbrăcat – şi s-a aruncat în mare”. (Ioan 21,1-7)

Cum şi unde îl găseşte creştinul pe Dumnezeu? Cum stă cu umorul? Cred că ar fi foarte potrivit să ne rugăm împreună cu sfântul Toma Morus pentru umor. În spaţiul germanofon există o carte comună de rugăciuni, cântece, devoţiuni numită „Gotteslob” (Lauda lui Dumnezeu). Pe pagina 35, nr. 3, găsim textul renumitului cancelar declarat sfânt de către Biserică şi care a pus credinţa înaintea familiei. Iată traducerea liberă a acestei rugăciuni:

„Doamne, dăruieşte-mi o bună digestie... Dăruieşte-mi sănătatea trupului şi simţul necesar îl a-l menţine bine. Dăruieşte-mi un suflet sfânt ca să nu intre în panică în faţa păcatului, ci să găsească mijlocul de a pune totul în ordine.

Dăruieşte-mi un suflet care să nu cunoască plictiseala, care nu cunoaşte murmurul şi nici suspine şi lamentări şi fă ca eu să nu-mi fac prea multe griji în privinţa mea.

Doamne, dăruieşte-mi simţ pentru umor, dă-mi harul să pot înţelege gluma pentru ca să am un pic de fericire în viaţă, fericire pe care s-o pot împărtăşi şi altora”.

Prelegerea 3. Creştinul sătul

Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Prelegerea 3. Creştinul sătul

Un astfel de creştin nici nu ar trebui să existe; pentru că cele două cuvinte se exclud reciproc. A fi sătul înseamnă automulţumire în sensul respingător al cuvântului. De remarcat e faptul că trăirea credinţei în ţările (sătule) de consum este mai greu de practicat. Experienţa opulenţei permanente sufocă foamea spirituală. „Fericiţi cei care au foame şi sete după dreptate”, ne spune Isus în predica de pe munte, dar şi „fericiţi cei săraci cu duhul”, adică oamenii care nu se lasă seduşi de bunăstare.

Dumnezeu nu are nimic împotriva bogăţiei. Dar el este hotărât împotriva asupririi, lăcomiei, idolatrizării bunurilor pământeşti, risipa....

Creştinul sătul nu se mai roagă. Lui îi lipseşte conştiinţa propriei neputinţe şi experienţa de a fi dominat de ceva, de cineva. Pentru el totul este aproape posibil. Noi aparţinem aproape cu toţii de cei care au. Aceasta ne obligă sa împărţim cu alţii. Şi nu numai ceea ce cade de pe masă, ci şi însăşi pâinea. Cel care dă numai resturi rămâne rece în faţa celor care suferă de foame. Cu stomacul plin se vorbeşte numai întâmplător despre foame; chiar postul poate deveni o farsă.

Pot oare să mă bucur de un lucru mărunt? Îmi bate inima mai repede când cineva îmi dăruieşte un autoportret sau o poezie? Sunt conştient că sunt adăpostiţi în mâinile lui Dumnezeu?

Cel sătul nu este nici fierbinte şi nici rece; el este călduţ, indiferent, indolent. Tocmai aici e buba: cei care iubesc sau urăsc sunt capabili de a discuta; ei sunt interesaţi de aproapele pe care-l iubesc sau urăsc. Celui sătul e totul indiferent. Nu face deosebiri. Cel care urăşte sau iubeşte face deosebiri. În aceasta consta şansa lui de convertire, şansa de a alege altfel. Cine este sătul, îi este suficient.

Cine este sătul este indolent. A fi sătul poate fi de natură materială: el este suprasătul, bogat. Poate fi şi de natură ideală, adică renume bun, respectat, care poate influenţa. O astfel de natură duce repede la comoditate şi mediocritate. Şi aşa ajungem la faptul că cel care crede că are de toate de fapt nu are nimic.

„Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame!” (Luca 6,25). Cel care nu mai are foame şi dor nu va accepta invitaţia la ospăţ aşa cum ne spune şi povestirea următoare:

„Spuneţi celor invitaţi: «Iată, am pregătit ospăţul; taurii mei şi animalele îngrăşate sunt tăiate şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă!» Dar ei nu au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui; iar ceilalţi i-au prins pe servitorii lui, i-au batjocorit şi i-au ucis. Atunci regele a fost cuprins de mânie şi, trimiţând armatele sale, i-au ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o. Apoi a spus servitorilor săi: «Nunta este pregătită, dar cei chemaţi nu au fost vrednici. Mergeţi aşadar, la intersecţiile drumurilor, şi oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă». Servitorii aceia au ieşit pe drumuri şi i-au adunat pe toţi pe care i-au găsit, răi şi buni şi sala de nuntă s-a umplut” (Matei 22,4-10).

„Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: «Aşa spune cel care este Amin, martorul credincios şi vrednic de crezare, începutul creaţiei lui Dumnezeu: cunosc faptele tale că nu eşti nici rece sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea. Pentru că spui: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol” (Apocalips 3,14-17)

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO: Doamne, ce să fac? Cea mai mare parte din credincioşii mei nu vine duminică la biserică. Mai sunt şi oameni care i-au peste picior pe cei bătrâni care iţi sunt fideli. Toate dojenile şi nici chiar ameninţările nu sunt suficiente.

ISUS: Să nu umbli cu ameninţări, Camillo. Întâmpină-i prieteneşte şi restul lasă pe seama mea.

CAMILLO: Toate acestea le-am făcut, Doamne. Aceste popor nu este numai încăpăţânat, ci şi căldicel. Iar pe cei căldicei îi verşi din gură, aşa ai zis tu.

ISUS: Tu nu ai răbdare, Camillo. Ai crezut că oamenii se vor întoarce dacă tu îi ameninţi?

CAMILLO: Nu, Doamne. Dar nu ai putea face o dată o minune? O dată, Doamne, o minune micuţă de tot?

ISUS: Ce înseamnă asta, Don Camillo? Vrei să ai o biserică plină spre slava ta sau spre slava mea?

CAMILLO: Bineînţeles spre slava ta. Altceva nu mi-aş dori niciodată.

ISUS: Chiar aşa?

CAMILLO: Iertare, Doamne, un pic m-am gândit şi la mine.

ISUS: Şi ce ai făcut ca să vină mai multă lume la biserică ?

CAMILLO: O mulţime. Am introdus cântece noi, mai moderne, haine noi pentru ministranţi; avem un clopot nou, bănci încălzite, Liturghia tinerilor...

ISUS: ...Şi? Nu ai uitat nimic?

CAMILLO: Din când în când le arăt în timpul predicii diapozitive.

ISUS: Toate bune şi frumoase. Biserica este mai plină acum?

CAMILLO: Nu chiar, Doamne. Mă îndoiesc.

ISUS: Oamenii au nevoie de ceva pentru inima lor şi nu pentru capul lor. Ei vor să audă cum mă pot găsi; ei vor mărturia ta şi a altora; ei au nevoie de rugăciunile tale, Camillo.

CAMILLO: Da, Doamne, tu ai dreptate. Astea le uitasem. Dar sunt şi oameni buni printre ei; îţi promit că mă voi ruga mai mult pentru ei.

ISUS: Şi mai multă mărturie despre iubirea mea.

CAMILLO: Da, Doamne, mai multă mărturie despre dragostea ta.

*

Cel sătul

Un preot povesteşte:

„Unul din elevii mei mă invită într-o zi la cină la părinţii săi. Înainte de masă a vrut să rostească rugăciunea, poate că tocmai eu eram şi profesorul lui de religie; remarcasem deja că practica rugăciunii fusese abandonată de mult. Când tatăl văzu că băiatul începe să se roage îl întrerupse şi-i zise: «De când ne rugăm înainte de mâncare? Nu trebuie să te mai rogi, avem de toate!» Băiatul se înroşi, în timp ce mama, vădit stânjenită, se duse în bucătărie. În schimb, eu am replicat: «Tocmai pentru că avem de toate, să ne rugăm»”.

Prelegerea 2: Creştinul calomniat

Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Prelegerea 2: Creştinul calomniat

A fi calomniat este foarte dureros mai ales când nu ştii de unde vine calomnia. Asemenea minciuni otrăvesc relaţiile umane. Cui ţine mult la onoare îi va fi greu să rămână indiferent.
Este o deosebire dacă eu sunt calomniat din motive religioase sau din alte motive. Dacă e vorba de motive religioase, Isus ne asigură o răsplată cerească mare. Această promisiune poate fi de mare ajutor când cineva este calomniat. Motivele minciunilor pot fi invidia, gelozia, răzbunarea, dezamăgirea, iubirea dispreţuită. Şi dincolo de acestea se ascunde neacceptarea propriei persoane. Căci acela care nu vrea să-şi recunoască propriile slăbiciuni este în pericol de a le căuta la semenii săi. Astfel, se proiectează într-un ţap ispăşitor pentru a ieşi basma curată.
Isus a fost permanent calomniat: că este un mâncăcios, un beţivan, un mincinos, un bandit, un blasfemator, unul care este în legătură cu diavolul. Totuşi, reacţia sa a fost total diferită de a se plânge în faţa judecăţii, de a fi răzbunător sau plin de ură. Iar noi? Cum ar putea un ucenic să fie mai presus de învăţătorul său? Unde ar fi un mijloc mai bun pentru exercitarea umilinţei şi dăruirii lui Dumnezeu?
Într-o conversaţie publică, referentul a fost agresat într-un mod neobişnuit. I s-a reproşat că este arogant, plin de sine şi mândrie. A fost foarte şocat şi, la atâtea învinuiri, răspunse: „Aveţi perfectă dreptate, rugaţi-vă pentru mine!”

Lamentaţia celui calomniat
Doamne, e de necrezut ce se vorbeşte de mine. Totul e numai minciună şi iar minciună. Dacă-l prind pe cel care scoate aceste minciuni – ferească-l Domnul! Mă străduiesc să am un renume bun şi iată ce se întâmplă. Ce să mai spun la asta?
Doamne, am meritat eu aşa ceva? Le-am făcut nedreptate altor oameni şi chiar aşa de mare nedreptate? Eu cred că nu... sau?
E adevărat că nu sunt un înger. Toţi facem greşeli. Ieri seară şi-a bătut Ionescu iarăşi soţia; eu nu am văzut, dar am auzit.
Nu mai zic nimic. De altfel, nici nu mă interesează. Dar aşa cum spuneam, vai de cel pe care-l prind că mă bârfeşte. Nu-i aşa, Doamne?
Ce zice Sfânta Scriptură?
„Fericiţi veţi fi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi minţind vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri, căci tot aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră” (Matei 5,11-12)
„Cu cine voi compara această generaţie? Este asemenea copiilor care stau în pieţe şi strigă către alţii: «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi n-aţi bocit». Căci a venit Ioan care nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: are diavol. A venit Fiul Omului care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!» Dar înţelepciunii i s-a dat dreptate după faptele ei” (Matei 1,16-19)

Pildă
Într-un sat indian trăia o femeie singură şi amărâtă. Ea pierduse în sat toate rudele şi prietenele sale pentru că ea răspândea peste tot minciuni despre ele. Aşa ca era evitată şi ea se adâncea mai adânc în ura ei.
Într-o zi, a căzut într-o capcană pentru animale şi a început să strige după ajutor. Dar nu era nimeni pregătit s-o salveze, după ce s-a aflat cine cerea ajutor. Un bărbat tânăr care trecea pe acolo a găsit-o în ziua a treia într-o situaţie precară a eliberat-o, a dus-o acasă unde se îngriji de ea.
N-a trecut mult timp când iarăşi a apucat-o răutatea şi a început să povestească peste tot numai lucruri rele despre el: că a avut grija de ea pentru că îi trebuiau banii ei; că el a furat-o şi altele. Când au ajuns acestea la urechile acelui bărbat a început să povestească de ea numai lucruri bune: cât de ospitalieră este, cât de darnică şi cât de frumos se poartă cu ea.
Când a auzit femeia acestea, a început să i se înmoaie inima; răutatea a început să dispară, a început să-i pară rău şi-i promise că va repara toate daunele aduse.
Atunci bărbatul i-a zis să scrie toate minciunile ei pe o bucata mare de hârtie apoi să le rupă în bucăţi, iar din înălţimea unui turn să le împrăştie. Toate acestea le-a făcut şi era bucuroasă că astfel i-a adus o mare satisfacţie. După câteva zile bărbatul îi spuse să caute bucăţile de hârtie şi să le lipească unele de altele. „Asta e cu neputinţă, spuse femeia, vântul le-a împrăştiat în toate direcţiile”.
„Da, răspunse bărbatul, ai dreptate. La fel s-a întâmplat şi cu minciunile tale. Le-ai povestit, au mers din gură în gură, din localitate în localitate şi nu le mai poţi strânge. Învaţă din aceasta şi nu mai spune minciuni în viaţa ta!”

Prelegerea 1: Creştinul stresat

Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Prelegerea 1: Creştinul stresat

El este un tip activ, prezent la diferite activităţi fără de care aparent nu se poate realiza nimic. El are nevoie de acest sentiment că poate fi utilizat chiar atunci când deja de mult timp este folosit. De obicei, este talentat şi încearcă să cureţe de tot ce este vechi, vine cu idei noi şi este un bun partener în dialog.
Totuşi, există momente în care el se simte suprasolicitat, care ar dori să se retragă, dar nu poate pentru că îi este greu să spună „nu”; el ar putea prin aceasta să rănească pe cei care au nevoie de ajutorul lui. Acest lucru nu îl vrea în nici un caz.
Există şi alte tipuri care caută să-şi adâncească credinţa şi care nu absentează de la nici o conferinţă sau prelegere care au loc la sfârşitul săptămânii; ei sorb cu nesaţ tot ceea ce ar putea hrăni sufletul, fără să observe că au depăşit de mult măsura de mijloc şi de aceea nu pot face niciun progres. Şi deoarece lăuntric s-au poticnit, dau totuşi de înţeles că au făcut progrese colindând toate conferinţele. Astfel, ei devin umbre ale conducerii seminarului, fanii celor care ţin referate, muşchetarii bunului Dumnezeu.
Mulţi alţii cad într-un stres religios, deoarece şi-au propus zilnic să recite o anumită cantitate de rugăciuni şi alte practici religioase. Astfel, ei promit multe bunului Dumnezeu, stau neîncetat sub tensiune pentru că ei au pierdut libertatea interioară. Ei se sacrifică pentru alţii şi sunt aşa de dezinteresaţi, încât devin sieşi dezinteresaţi. Le lipseşte curajul de a se dezlipi, le lipseşte curajul de a-şi găsi liniştea la Dumnezeu.
Acolo unde credinţa îmbolnăveşte omul, acolo credinţa este bolnavă. Acolo unde eu mă simt suprasolicitat de către Dumnezeu, acolo nu este Dumnezeu prezent. Dumnezeu nu face presiuni, numai omul face acest lucru. Creştinului stresat să i se zică faptul că umorul este pentru el cel mai bun medicament.
„Veniţi să ne căutăm un loc liniştit”, spume Isus, „unde să ne odihnim puţin”.
*
I. Lamentaţia stresatului
Isuse, momentan nu mă simt bine; munca mă apasă; o greutate vine după alta fără încetare. Şi apoi aceste termene... Abia îmi trag răsuflarea. Fiecare vrea ceva de la mine: „Nu ai putea face de dragul meu... Nu aţi putea fi amabil... Aţi avea ceva timp pentru mine?
Tu cunoşti situaţia. Şi totuşi ce ar fi dacă nu ar fi aşa? În ultimul timp îmi bate inima mai repede. De dormit nici nu pot vorbi. Aseară m-am dus pe la miez de noapte în pat. Şi filmele cele bune sunt prezentate totdeauna aşa de târziu. Ar trebui să se schimbe ceva! Săptămâna viitoare trebuie să renunţ la cele două seri la club şi la handbal pentru că am rămas în urmă cu vizita la consilierul financiar.
Acum îmi amintesc: o bună cunoştinţă vrea să mă viziteze săptămâna viitoare, un fost coleg de şcoală, mă înţelegi. Aş putea spune „nu”? Ce crezi tu că ar spune oamenii dacă nu aş face cum aş voi?
Isuse, cum ai reuşit tu în viaţă? 30 de ani de pregătire, trei ani activitate publică. Cred că şi tu ai fost stresat, aşa-i? Ceea ce mă miră la tine e faptul că pe lângă toate ai avut timp să te retragi zilnic în rugăciune.
Totuşi, trebuie să constat că aşa ceva nu se poate în meseria mea. Aş termina-o foarte repede.
Cum aşa? Tu crezi că greşesc? Ar trebui să-mi las timp mai mult pentru mine şi pentru familie? Doamne, şi asta încă? Nu ar fi bine.
Bine, bine. Eu sunt vinovat de situaţia mea; aş putea spune „nu” , să mă deconectez, să merg în concediu. Doamne, concediul meu! Când am făcut eu ultima dată concediul? Ştii tu, Doamne, cum a fost când am fost cu familia în Italia?
Trebuie să închei. Timpul mă presează. Time is money, ştii tu... Ideea cu concediul... mă mai gândesc la el. E ceva. Mi-ar trebui mai mult timp. Tu ai o veşnicie întreagă. Mă bucur când avem vreo sărbătoare. Cel puţin am timp să-mi repar bicicleta. La revedere, Doamne.

*

II. Don Camillo vorbeşte cu Isus
CAMILLO: Doamne, sunt obosit. E chiar prea mult. Nu poţi să-mi faci rost de nişte pauze de odihnă?
ISUS: depinde de tine, dacă faci pauze sau nu.
CAMILLO: Uşor ţi-e a vorbi, Doamne! Mulţi oameni vin la oficiul parohial, telefonul sună fără încetare şi...
ISUS: Şi?
CAMILLO: Şi apoi numeroasele termene. Crucea pe care mi-ai dat-o e prea grea, Doamne!
ISUS: Prea grea nu este, Camillo. De exemplu, nu ţi-am poruncit să repari tu orga şi nici să faci totul la hramul bisericii, ca să nu mai vorbesc de întemeierea unei asociaţii de crescători de iepuri domestici.
CAMILLO: Dar, Doamne, acestea sunt în folosul obştei!
ISUS: Sigur că da, numai că dacă vrei să faci tu singur toate să nu te plângi că ai prea mult de lucru. O parte a crucii ţi-ai făcut-o tu însuţi, Camillo.
CAMILLO: Ai spus să lucrăm cu talentele noastre.
ISUS: Da, şi tot eu am spus: Toate la timpul lor.
CAMILLO: Şi de unde să ştiu eu ce trebuie să fac şi ce nu?
ISUS: Vino la mine şi întreabă-mă. Dar până acum nu ai avut niciodata timp să te odihneşti la mine şi să discutăm împreună problemele tale.
CAMILLO: E adevărat, iartă-mă, Doamne. Nu se va mai întâmpla aşa ceva Doamne.
ISUS: Acum ce vrei sa faci?
CAMILLO: Am să dau orga în altă parte, iar celelalte mai pot aştepta, Doamne.
ISUS: Bravo, Camillo, acum du-te şi odihneşte-te un pic ca să ai diseară puteri noi.
CAMILLO: Da, Doamne. Aşa voi face.

*

Isus însuşi nu a putut să se sustragă totdeauna stresului; masele de oameni alergau după el şi de multe ori trebuia să meargă el mai repede ca să scape de ei sau alegea un drum mai scurt ca să ajungă la un loc de odihnă. Adesea se retrăgea singur sau cu apostolii pentru a se ruga.

*

„Isus s-a retras împreună cu discipolii săi lângă mare şi îl urma o mulţime numeroasă din Galileea. Chiar şi din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan şi din jurul Tirului şi Sidonului, o mare mulţime, care auzise câte a făcut, a venit la el. Apoi din cauza mulţimii, ca să nu-l strivească, el le-a spus discipolilor să-i pregătească o barcă. Deoarece vindecase pe mulţi, toţi cei care aveau o boală se îmbulzeau să-l atingă. Iar duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau în faţa lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu»! Dar el le poruncea cu hotărâre să nu-l facă cunoscut”. (Marcu 3,7-12)

*

„Vestea despre el se răspândea din ce în ce mai mult şi mari mulţimi se adunau ca să-l asculte şi să fie vindecate de bolile lor. Însă el se retrăgea în locuri pustii şi se ruga”. (Luca 5,15-16)

*

„Apostolii s-au adunat la Isus şi i-au povestit toate câte au făcut şi ce au învăţat. Atunci el le-a spus: «Veniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin»; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc retras, ei singuri. Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au alergat, deci pe jos, din toate cetăţile şi au ajuns înaintea lor acolo. Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe”. (Marcu 6,30-34)

Lansarea unui ciclu de prelegeri

Lansarea unui ciclu de prelegeri
 

Am început acest blog cu începutul anului bisericesc al ritului latin (Anul C) până la ultima duminică din Postul Mare. La sugestia câtorva vizitatori ai acestui blog, întrerup acest ciclu de predici urmând a începe o serie din ciclul: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Cred că aceste prelegeri vor fi utile în viaţa noastră spirituală. Am rezervat trei prelegeri pe lună. Iată titlurile lor: 

1. Creştinul stresat; 

2. Creştinul calomniat; 

3. Creştinul sătul. 

Aştept în continuare sugestiile vizitatorilor.

Pr. Iosif Mareş