Prelegerea 6: Creştinul gelos

Ciclul “Cunoaşte-te pe tine însuţi”

6. Creştinul gelos

Propriu zis creştinul nu are motiv să invidieze, întrucât iubirea lui Dumnezeu este asigurată şi că trebuie să se simtă ca frate şi soră cu ceilalţi. Totuşi, această idee nu pătrunde în adâncul sufletelor. Oamenii vor o iubire exclusivă, o iubire posesivă care să excludă a treia persoană.

Invidia este teama exagerată pentru pierderea unei persoane iubite. Fiecare dintre noi duce dorul după o iubire perfectă, după “al şaptelea cer” pe pământ. Împlinirea acestei dorinţe ne este promisă, dar numai după moarte.

Cel invidios este foarte harnic în căutare; el este în căutarea unei adeveriri de a nu fi iubit suficient sau el caută cu fermitate să placă persoanei iubite, să facă totul pentru ea. Pentru aceasta el investeşte toate simţurile şi energia, visele şi iluziile sale. La sfârşit urmează deziluzia. “Doamne, învaţă-mă să mă pot dezlipi”, aşa ar trebui să se roage el.

Ştiu de la multe persoane căsătorite şi de la prieteni că şi la ei a început să dispară teama de a pierde în momentul când au început să probeze intensificarea credinţei şi trăirii comune. La început, se uitau permanent în ochi, erau amândoi fixaţi numai pe aceeaşi idee, acum se uită împreună în aceeaşi direcţie, spre Dumnezeu.

A vorbi des împreună, a recunoaşte temerile, a te lăsa spre celălalt, acestea sunt paşii importanţi spre a birui invidia bolnăvicioasă care se manifestă şi în trup: dureri de stomac, indispoziţie la somn, deranjament la stomac...

Un pic de invidie, de gelozie poate să fie pentru ca să fim mai sensibili la problemele altora.

Există şi o invidie, gelozie spirituală; e vorba de gelozia faţă de succesele spirituale ale altora. Şi atunci suntem cuprinşi de gândul fals că Dumnezeu îl preferă pe celălalt, iar pe mine mă neglijează. Totuşi, succesele, oricum ar fi ele, nu dau niciodată informaţie despre gradul iubirii lui Dumnezeu.

*

Lamentaţia gelosului

Doamne, trebuie să-ţi spun ceva: mi-e frică. Mi-e teamă că soţia nu mă iubeşte de ajuns; ea spune că eu îi merg pe nervi cu felul meu de a fi. Recunosc că sunt gelos. Dar oare acest lucru nu este un semn la dragostei mele pentru ea? Nu eşti şi tu un Dumnezeu gelos? Mi se pare că am auzit asta undeva. Sau trebuie să înţeleg altceva?

Eu o iubesc, ochii ei, nasul ei, totul... Să fie fericită, dar numai cu mine. Ultima dată am observat că a făcut ochi dulci unui prieten de-al meu. Şi ce e mai rău e că face aşa cu toată lumea. Nu numai cu mine.

Ea îmi spune că mă iubeşte la extrem, dar eu nu pot s-o cred. Eu însumi nu mă iubesc, ce să mai zic la ea?

În fantezia mea o văd în braţele altcuiva şi de aceea sufăr. Ieri a întârzia mai mult; o şi vedeam în patul prietenului meu. Am sunat acolo şi nimeni nu a ridicat receptorul.

Ce părere ai tu? Să-i dau libertate? Dar cu mine cum rămâne?

Duminică am auzit o lectură frumoasă la Liturghie: Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor. “Vezi - spusei nevestei mele - bagă-ţi bine asta în cap!”.

Doamne, nu poţi să faci ca să devin irezistibil? Doamne, ce fac eu greşit? Ea trebuie să fie bucuroasă că mă are. Alţi bărbaţi îşi înşeală nevestele. Ea nici nu ştie pe cine are lângă ea.

Alaltăieri s-a uitat la mine în mod neobişnuit. “Te iubesc, şuşoti şi-mi dărui un sărut. Oare nu este de bănuit? Nu sunt oare simţăminte de vinovăţie?

Iubite Doamne, aşa sufăr eu. Nu este oare dreptul meu să-i cer ca să fie fericită? Şi numai cu mine! Şi eu sunt fericit. Câteodată.

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO : Doamne, nu poţi să mă vindeci de tusea asta deranjantă ?

ISUS: Da, asta pot, Camillo. Tu ştii asta.

CAMILLO: Mulţumesc, Doamne.

ISUS: Nu am zis c-o fac, Camillo.

CAMILLO: Doamne, sufăr mult şi apoi este foarte molipsitor. Cred că nu vrei ca să molipsesc şi pe alţii?

ISUS: Cum ai devenit aşa deodată atât de grijuliu?

CAMILLO: Tusea nu ar fi cel mai deranjant, altceva mă îngrijorează, acest domn Montari. Mă ameninţă cu împuşcarea găinilor mele.

ISUS: Asta e motivul că tuşeşti, don Camillo ?

CAMILLO: Doamne, el este invidios pe găinile mele pentru că ale lui nu sunt vesele şi fug de el.

ISUS: Tu eşti setos de răzbunare, Camillo.

CAMILLO: Eu? Puţină răzbunare n-ar strica. El periclitează toata activitatea mea parohială.

ISUS: Săracul de tine; aşa o mică ameninţare te face să suferi. Chiar nu ai încredere în mine? Îţi propun să-i dăruieşti domnului Montari una dintre găinile tale vesele.

CAMILLO: Cred că nu vorbeşti serios, Doamne. El ar triumfa.

ISUS: Eşti sigur pe ce spui ?

CAMILLO: Nu, Doamne. Cred că eşti prea aspru cu mine.

ISUS: Pe cine iubesc îl cresc cu asprime, Camillo.

CAMILLO: Nu ai putea să mă iubeşti măcar un pic, Doamne?

ISUS: Iubeşti găinile tale mai mult decât pe mine?

CAMILLO: Nu, Doamne. Pe tine te iubesc nespus de mult. Şi asta o ştii. Am să-i dăruiesc domnului Montari două găini.

ISUS: Bravo, Camillo. Îi faci o mare bucurie.

CAMILLO: De asta sunt sigur, Doamne.

ISUS: Şi mie-mi face o mare bucurie, Camillo.

CAMILLO: Mulţumesc, Doamne. Mă bucur că şi tu te bucuri.

*

GELOZIA are o putere distructivă. Şi pentru că ea poate să ne producă temeri, căutăm s-o neglijăm, s-o mascăm. În Biblie o găsim sub diferite forme; ea se ascunde des dincolo de provocarea cărturarilor care nu pot suporta ştiinţa şi influenţa lui Isus.

Din Sf. Scriptură:

“Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă a auzit cântece şi jocuri. Atunci a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l ruga stăruitor. El i-a spus tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă distrez cu prietenii mei. Însă când a venit acest fiu al tău care şi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci el a spus: «Fiuleб tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să sărbătorim şi să ne bucurăm pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit”. (Luca 15,25-32)

“Ridicându-se marele preot şi toţi care erau cu el, adică gruparea saduceilor, s-au umplut de mânie, au pus mâinile pe apostoli şi i-au aruncat în închisoarea publică. Dar un înger al Domnului a deschis porţile închisorii în timpul nopţii şi, scoţându-i, le-a zis: «Mergeţi, staţi în templu şi vestiţi poporului toate aceste cuvinte de viaţă». Ei au ascultat, au intrat dis-de-dimineaţă în templu şi au început să înveţe”. (Faptele Apostolilor 5,17-21)