Prelegerea 3. Creştinul sătul

Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Prelegerea 3. Creştinul sătul

Un astfel de creştin nici nu ar trebui să existe; pentru că cele două cuvinte se exclud reciproc. A fi sătul înseamnă automulţumire în sensul respingător al cuvântului. De remarcat e faptul că trăirea credinţei în ţările (sătule) de consum este mai greu de practicat. Experienţa opulenţei permanente sufocă foamea spirituală. „Fericiţi cei care au foame şi sete după dreptate”, ne spune Isus în predica de pe munte, dar şi „fericiţi cei săraci cu duhul”, adică oamenii care nu se lasă seduşi de bunăstare.

Dumnezeu nu are nimic împotriva bogăţiei. Dar el este hotărât împotriva asupririi, lăcomiei, idolatrizării bunurilor pământeşti, risipa....

Creştinul sătul nu se mai roagă. Lui îi lipseşte conştiinţa propriei neputinţe şi experienţa de a fi dominat de ceva, de cineva. Pentru el totul este aproape posibil. Noi aparţinem aproape cu toţii de cei care au. Aceasta ne obligă sa împărţim cu alţii. Şi nu numai ceea ce cade de pe masă, ci şi însăşi pâinea. Cel care dă numai resturi rămâne rece în faţa celor care suferă de foame. Cu stomacul plin se vorbeşte numai întâmplător despre foame; chiar postul poate deveni o farsă.

Pot oare să mă bucur de un lucru mărunt? Îmi bate inima mai repede când cineva îmi dăruieşte un autoportret sau o poezie? Sunt conştient că sunt adăpostiţi în mâinile lui Dumnezeu?

Cel sătul nu este nici fierbinte şi nici rece; el este călduţ, indiferent, indolent. Tocmai aici e buba: cei care iubesc sau urăsc sunt capabili de a discuta; ei sunt interesaţi de aproapele pe care-l iubesc sau urăsc. Celui sătul e totul indiferent. Nu face deosebiri. Cel care urăşte sau iubeşte face deosebiri. În aceasta consta şansa lui de convertire, şansa de a alege altfel. Cine este sătul, îi este suficient.

Cine este sătul este indolent. A fi sătul poate fi de natură materială: el este suprasătul, bogat. Poate fi şi de natură ideală, adică renume bun, respectat, care poate influenţa. O astfel de natură duce repede la comoditate şi mediocritate. Şi aşa ajungem la faptul că cel care crede că are de toate de fapt nu are nimic.

„Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame!” (Luca 6,25). Cel care nu mai are foame şi dor nu va accepta invitaţia la ospăţ aşa cum ne spune şi povestirea următoare:

„Spuneţi celor invitaţi: «Iată, am pregătit ospăţul; taurii mei şi animalele îngrăşate sunt tăiate şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă!» Dar ei nu au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui; iar ceilalţi i-au prins pe servitorii lui, i-au batjocorit şi i-au ucis. Atunci regele a fost cuprins de mânie şi, trimiţând armatele sale, i-au ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o. Apoi a spus servitorilor săi: «Nunta este pregătită, dar cei chemaţi nu au fost vrednici. Mergeţi aşadar, la intersecţiile drumurilor, şi oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă». Servitorii aceia au ieşit pe drumuri şi i-au adunat pe toţi pe care i-au găsit, răi şi buni şi sala de nuntă s-a umplut” (Matei 22,4-10).

„Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: «Aşa spune cel care este Amin, martorul credincios şi vrednic de crezare, începutul creaţiei lui Dumnezeu: cunosc faptele tale că nu eşti nici rece sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea. Pentru că spui: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol” (Apocalips 3,14-17)

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO: Doamne, ce să fac? Cea mai mare parte din credincioşii mei nu vine duminică la biserică. Mai sunt şi oameni care i-au peste picior pe cei bătrâni care iţi sunt fideli. Toate dojenile şi nici chiar ameninţările nu sunt suficiente.

ISUS: Să nu umbli cu ameninţări, Camillo. Întâmpină-i prieteneşte şi restul lasă pe seama mea.

CAMILLO: Toate acestea le-am făcut, Doamne. Aceste popor nu este numai încăpăţânat, ci şi căldicel. Iar pe cei căldicei îi verşi din gură, aşa ai zis tu.

ISUS: Tu nu ai răbdare, Camillo. Ai crezut că oamenii se vor întoarce dacă tu îi ameninţi?

CAMILLO: Nu, Doamne. Dar nu ai putea face o dată o minune? O dată, Doamne, o minune micuţă de tot?

ISUS: Ce înseamnă asta, Don Camillo? Vrei să ai o biserică plină spre slava ta sau spre slava mea?

CAMILLO: Bineînţeles spre slava ta. Altceva nu mi-aş dori niciodată.

ISUS: Chiar aşa?

CAMILLO: Iertare, Doamne, un pic m-am gândit şi la mine.

ISUS: Şi ce ai făcut ca să vină mai multă lume la biserică ?

CAMILLO: O mulţime. Am introdus cântece noi, mai moderne, haine noi pentru ministranţi; avem un clopot nou, bănci încălzite, Liturghia tinerilor...

ISUS: ...Şi? Nu ai uitat nimic?

CAMILLO: Din când în când le arăt în timpul predicii diapozitive.

ISUS: Toate bune şi frumoase. Biserica este mai plină acum?

CAMILLO: Nu chiar, Doamne. Mă îndoiesc.

ISUS: Oamenii au nevoie de ceva pentru inima lor şi nu pentru capul lor. Ei vor să audă cum mă pot găsi; ei vor mărturia ta şi a altora; ei au nevoie de rugăciunile tale, Camillo.

CAMILLO: Da, Doamne, tu ai dreptate. Astea le uitasem. Dar sunt şi oameni buni printre ei; îţi promit că mă voi ruga mai mult pentru ei.

ISUS: Şi mai multă mărturie despre iubirea mea.

CAMILLO: Da, Doamne, mai multă mărturie despre dragostea ta.

*

Cel sătul

Un preot povesteşte:

„Unul din elevii mei mă invită într-o zi la cină la părinţii săi. Înainte de masă a vrut să rostească rugăciunea, poate că tocmai eu eram şi profesorul lui de religie; remarcasem deja că practica rugăciunii fusese abandonată de mult. Când tatăl văzu că băiatul începe să se roage îl întrerupse şi-i zise: «De când ne rugăm înainte de mâncare? Nu trebuie să te mai rogi, avem de toate!» Băiatul se înroşi, în timp ce mama, vădit stânjenită, se duse în bucătărie. În schimb, eu am replicat: «Tocmai pentru că avem de toate, să ne rugăm»”.