Duminica a patra din Postul Mare (Anul C)

Duminica a patra din Postul Mare (Anul C)

Salutul şi actul penitenţial

Unde am ajunge dacă fiecare ar face ce-ar vrea? Odată trebuie să se încheie. Poate la oameni – dar la Dumnezeu nu. În evanghelia duminicii a patra din Postul Mare, Dumnezeu lasă toate uşile deschise, merge în întâmpinarea celor doi fii şi-i invită la sărbătoare. Pilda povestită de Isus este valabilă şi pentru noi. Să urmăm invitaţia tatălui la ospăţ şi să acceptăm pe cei prezenţi drept fraţi şi surori.

Ca şi cel mai tânăr fecior, vrem şi noi să ne întoarcem la Dumnezeu şi să recunoaştem: Mărturisesc lui Dumnezeu...

Dumnezeu, Tatăl nostru în iubirea sa nemărginită se milostiveşte de noi, el ia asupra sa greşelile noastre şi vrea să ne reconcilieze între noi. El ne invită la ospăţul veşnic în împărăţia sa. Amin.

Evanghelia: Luca, 15,1-3.11-32

Predică

Chiar s-a întâmplat: o fată a plecat de acasă şi s-a dus la prietenul ei. După un timp oarecare se desparte de acest prieten şi vrea să vină acasă.. Stă în faţa uşii şi sună. Tatăl deschide uşa: „Vreau să vin acasă, tată!” Cu o răceală polară îi răspunde tatăl: „Piei din faţa mea! Eu nu mai am nici o fiică!” şi-i trânteşte uşa în nas. Aşa pot fi oamenii. Dar Dumnezeu? Răspunsul îl găsim în evanghelia de azi.

Punctul de plecare pentru pilda tatălui milostiv şi a celor doi fii „pierduţi” este comportamentul lui Isus faţă de vameşi şi păcătoşi cărora se adresează cu prietenie şi ia masa împreună cu ei. De aceea aşa-numiţii evlavioşi îi reproşează: „De ce face el asta? Nu ar trebui să procedeze aşa!”

La indignarea acestor evlavioşi Isus răspunde prin trei povestiri, care aruncă o lumină asupra comportamentului lui Dumnezeu: pildele despre oaia pierdută, a drahmei pierdute şi a fiului pierdut.

Există pericolul de a ne deconecta uşor de pilda fiului pierdut. Vă invit la o reconsiderare a ei. Ce este totuşi aşa de neobişnuit? Nu pentru că aşa ar proceda tinerii. Asemenea lucruri se întâmplă fiecare zi. Neobişnuit este gestul tatălui, bucuria lui, mărinimia lui vizavi de ambii feciori. Tatăl a permis fiului său să plece de acasă fără ranchiună. Nici o urmă de răzbunare. I-a dat drumul, dar nu l-a scos din iubirea sa. Dragostea lui îl vede pe fiu venind de departe. Aleargă în întâmpinarea lui. Tatăl îl îmbrăţişează şi-l sărută. El nu-i aminteşte de durerea cauzată. Nu închide uşa, ba mai mult îi organizează o petrecere. Şi unicul motiv este: „Acest fiu al meu era mort şi acum trăieşte din nou, a fost pierdut şi l-am regăsit”.

Să ne amintim: Motivul acestei povestiri era faptul că cei evlavioşi murmurau împotriva comportamentului lui Isus vizavi de cei păcătoşi cu care stătea la masă cu ei. Răspunsul său era: pentru că la fel face şi Dumnezeu.

Ca şi copii, poate am avut o imagine neobişnuită a lui Dumnezeu Tatăl, poate am suferit de nevroze eclesiogene în care îl vedeam ca pe un tată care ne inspira frică. Mă gândesc la imagini de pe unele picturi din mănăstirile bucovinene. Mă gândesc la un Dumnezeu fundamentalist care pedepseşte nemilos pe cel care ar calca strâmb din slăbiciune.

Dumnezeu pe care-l arată Isus este altfel. Nu un Dumnezeu care ne inspiră teamă, care nu iubeşte viaţa, nu Isus ne-a vestit un Dumnezeu care ne caută, ne mântuieşte şi care doreşte să avem o viaţă în toată plinătatea ei.

Iată că-l avem şi pe fiul cel mare. El este furios faţă de tatăl şi de fratele lui. Pentru el celălalt frate este numai „cel de acolo”, deci nu-l numeşte nici măcar frate. El îi face reproşuri tatălui. Chiar şi aici tatăl se comportă în mod neobişnuit: nu-l lasă să stea afară, el merge la el şi plin de înţelegere şi gingăşie i se adresează: „Fiule” şi accentuează comuniunea deosebită dintre ei, care nu a fost întreruptă niciodată. Cu înverşunare reacţionează fratele amintindu-i de meritele sale. El crede că nu i-a rămas dator cu nimic. În realitate el a încetat să mai fie fiu şi frate. Legătura cu tatăl şi faţă de frate este adânc rănită. Tatăl vrea să-l readucă înapoi în casa sa. Prin răbdarea şi iubirea lui vrea să înfrângă duritatea inimii sale, îngustimea minţii. Ascultă cu mărinimie toate reproşurile fiului pentru ca şi el să fie mai mărinimos faţă de celalalt frate. Tatăl nu reacţionează cu duritate sau cu pedepse, ci aproape neputincios se apropie de fiul său şi de celălalt şi le arată toata dragostea sa.

Cum va reacţiona fratele mai mare? Cum ne-am comporta noi în locul lui? Cu cine dintre cei doi fraţi ne-am putea identifica?

Indiferent cine şi cum suntem. Iubirea lui Dumnezeu, răbdarea lui şi mărinimia lui este pentru fiecare din noi. Important e ca noi să ne simţim copii lui şi să trăim ca fraţi şi surori în Cristos. Astfel putem şi noi primi invitaţia la ospăţul Tatălui şi să ne bucurăm că avem pe Dumnezei ca tată milostiv şi că între noi suntem fraţi şi surori.