Almanahul familiei creştine (XXV). A fi bolnav - 1

1. Fiind bolnav multe lucruri se schimbă

„Sunt bolnav.
Viaţa mea s-a schimbat.
Ceea ce era ieri posibil
Astăzi nu se mai poate.
Legat de pat
Dependent de ajutorul altora.
Suportarea analizelor,
Aşteptarea rezultatelor.
Mă simt tras în dreapta şi stânga
Între speranţă şi teamă.

De multe ori fără să fim atenţionaţi, între zi şi noapte, dintr-un minut în altul: un accident, un stop cardiac şi deja cel sănătos devine „caz de boală”. Boala îl mută pe om într-o nouă şi de-a dreptul situaţie neobişnuită:

• scos din habitatul său obişnuit.

• rupt de legăturile sale cu semenii .

• neputincios în a merge la servici.

• condamnat la a nu face nimic.

• lăsat la bunăvoinţa altora.

• ajuns să afle cât de şubredă este viaţa.

În această situaţie omul are nevoie mai mult de apropiere umană decât de îngrijire medicală. El duce dorul de oamenii care sunt aproape de el, care nu-l lasă pradă neliniştii, care îi uşurează durerile, care-l ajută să suporte boala.

De multe ori boala poate să ajute să înţelegem mai bine rostul şi sensul vieţii. Ea poate ajuta ca omul să descopere esenţialul, ea poate să dea vieţii o nouă orientare. Se schimbă şi relaţia cu Dumnezeu:

„Doamne
sunt o singură întrebare.
De ce?
De ce chiar acum?
De ce chiar aici?
De ce chiar aceasta?
De ce chiar eu?”

„Cel sănătos are multe dorinţe, cel bolnav numai una”, spune un proverb indian.

Convorbiri cu bolnavii

• Faptul că eu zac aici mi-a deranjat toate planurile. Nu am fost niciodată bolnav. Practic eu mă păzesc totdeauna de boală. M-am străduit întotdeauna să mă feresc, dar acum îmi dau seama că nu mai merge. Şi mă gândesc că poate acest experiment este important pentru mine.

• De cât timp stau eu aici? Dacă nu ştiu cât voi sta aici, îmi pierd răbdarea. Nu-mi mai place aici.

• Cel mai rău este faptul că am nevoie încontinuu de ajutor. Pentru orice lucru mărunt trebuie să mă rog de cineva. Îmi vine foarte greu. Chiar eu care nu am avut nevoie niciodată de nimeni.

• Mă bucur că mă vizitează atâţia. Unii vorbesc prea mult şi asta mă enervează. Apoi mai vin alţii la care nu m-am gândit niciodată.

• Am aflat că viaţa merge mai departe şi fără mine. La început credeam că lumea ar trebui să stea pe loc. Dar am învăţat să predau mai departe ştafeta. Şi asta mă face mai liniştit.

• Cred că situaţia e mult mai serioasă. Ei îmi vorbesc frumos şi fac tot ce pot. Dar eu simt ceea ce s-a întâmplat... Într-o zi va trebui să mă gândesc serios la asta, deşi îmi e frică de adevăr.

• Dacă cineva mi-ar fi spus mai înainte ce trebuie să sufăr... Nu mai suport să zac aici în timp ce alţii savurează viaţa. Aveam atâtea planuri. Oare chiar toate trec? Nu înţeleg. De ce trebuie chiar să se întâmple cu mine aşa ceva?

• Din copilăria mea nu m-am ocupat niciodată intensiv cu Dumnezeu. Poate că n-am avut timp sau poate am crezut că merge şi aşa. Şi deodată s-a schimbat totul. Am învăţat din nou să mă rog.

„Însă cei ce nădăjduiesc în Domnul îşi vor înnoi puterea lor; aripi le vor creşte ca ale vulturului: vor alerga şi nu vor osteni, vor merge necontenit şi nu vor obosi” (Isaia 40,31).

Almanahul familiei creştine (XXIV). Slujirea în Biserică

Creştinii catolici consideră Biserica ca pe o societate mare: o Biserică având drept cap suprem pe papa. Trăirea creştină şi întărirea în credinţă se realizează în societăţi mici în comunităţi şi în parohii.

Aici se trăieşte în slujirea aproapelui şi a celui mai îndepărtat (Caritas), aici se vesteşte credinţa (predici, cateheze, discuţii...) şi este sărbătorit prin diferite celebrări (Euharistie, sacramente etc.). Pentru aceste slujiri sunt chemaţi toţi creştinii prin Botez şi Mir. În prima scrisoare a sfântului Petru, capitolul 2, versetul 9, se menţionează: „Voi sunteţi un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la lumină”.

Pentru realizarea acestora, Biserica are nevoie oameni care total şi chiar integral se pun în slujirea Bisericii şi a creştinilor.

Ca tânăr sau tânără, ai avut ocazia să întâlneşti o călugăriţă, sau un preot, sau pe cineva care lucrează activ în slujirea Bisericii. Poate curiozitatea te-a făcut să cunoşti asemenea persoane. Poate că ar fi bine să fii ca şi ei? Nu numai ca profesie, ci ca o datorie care mă mulţumeşte şi care asigură viitorul meu?

Romano Guardini spunea că se întâmplă de multe ori că nu ştim ce zace în noi şi de ce suntem capabili până când nu suntem chemaţi.

Preotul

Preoţia este un sacrament. Aceasta înseamnă că însuşi Dumnezeu îl ia pe om în slujire. Impunerea mâinilor de către episcop este expresia acestui lucru. Preotul este garantul voinţei lui Dumnezeu în această lume şi înainte de toate în societatea creştinilor. Misiunea lui este de a-i întări pe oameni în credinţă, de a face ca această credinţă să fie trăită, vestită şi celebrată în primirea sacramentelor. Grija lui se manifestă prin unitate şi iertare exprimată prin celebrarea Euharistiei.

Preotul merge acolo unde oamenii se nasc, acolo unde tineri sunt primiţi în comunitate, acolo unde oamenii trăiesc, lucrează şi sărbătoresc, acolo unde oamenii suferă şi caută soluţii de a ieşi din sărăcie, acolo unde oamenii mor.

El lucrează ca paroh, vicar, trimis să aibă grijă de copii, tineri, adulţi sau oameni mai vârstnici, ca profesor de religie, preot într-un spital şi altele.

Condiţii prealabile:

• relaţii personale cu Isus Cristos

• credinţă activă şi trăirea ei în Biserică

• deschis faţă de oameni

• capabil să lucreze în echipă.

• disponibilitatea de a trăi în celibat (rit latin)

• capabil de a contacta şi comunica

• disponibilitatea de a fi răspunzător şi competenţă socială

• interes în a studia teologia

Diaconul

După Conciliul al II-lea de la Vatican s-a reintrodus diaconatul permanent. Diaconii pot fi necăsătoriţi şi căsătoriţi. Ei sunt chemaţi să slujească în Biserică prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, pregăteşte creştinii pentru primirea sfintelor sacramente, el poate boteza, poate asista la cununie, poate îngropa etc.

Ordinele călugăreşti

Încă de la începuturile creştinismului au existat oameni, bărbaţi şi femei care s-au pus la dispoziţia lui Dumnezeu prin ascultare, sărăcie, castitate. Astfel au apărut diferite forme de ordine călugăreşti având diferite carisme. Mulţi călugări sunt şi preoţi şi trăiesc viaţa comunitară. Mulţi sunt profesori de religie, lucrează la Caritas, în spitale sau chiar în pastoraţie.

În Biserică există şi alte forme de slujire, chiar dacă nu se trăieşte viaţa comunitară sau trăiesc viaţa de căsătorie. Pentru asemenea persoane episcopul diecezan găseşte diferite forme de slujire în cadrul diecezei, potrivit aspiraţiilor lor. Putem da exemplu: asistenţi pastorali, responsabili cu tineretul, cu copii. Alţii pregătesc mirii pentru a putea păşi bine pregătiţi pentru viaţa de căsătorie, alţii se ocupă de deţinuţi, sau cu handicapaţi, în spitale.

Important este ca cel chemat să spună: DA!

Almanahul familiei creştine (XXIII). Pe drumul maturizării

Tinereţea este un fel de a doua venire în lume - mai conştientă, mai intensivă, dar şi mai întrebătoare şi căutătoare. Tinerii sunt în căutarea identităţii, a orientării, a valorii şi a sensului. Lumea copilăriei, cu încrederea şi siguranţa sa, este deja în urma lor; desprinderea, intrarea în public şi o nouă orientare îi aşteaptă. În acest situaţii apar întrebările câteodată radicale. Sunt confruntaţi cu eventualele ruperi de relaţii în familie, dar şi de prieteni; situaţii penibile în care sunt înglodaţi în datorii sau în situaţii în care cei din jur suferă sau mor. „A doua venire în lume” începe la mulţi prin situaţii deosebite. Apar întrebările despre viaţă şi credinţă.

Chiar şi în credinţă este necesară o maturizare. Mulţi iau rămas bun de la „bunul Dumnezeu” din copilărie. Se poate pierde credinţa cea învăţată şi practicată. Acolo unde credinţa nu mai este ceva de la sine, ea trebuie să fie făcută „mai inteligibilă” prin părinţi, prieteni, profesori, îngrijitori de suflete. Pentru mulţi credinţa şi-a pierdut monopolul valorii. Există o paletă largă de oferte: de la religiile din extremul orient, peste diferitele secte până la consilieri esoterici şi psihologici. Este ca un fel de „piaţă spirituală”. Între atâtea oferte şi concurenţe trebuie să demonstrăm că ştim să străbatem şi asemenea situaţii.

Tineretul este confruntat şi cu un alt fenomen: întâlnesc prieteni şi colegi pentru care Dumnezeu nu înseamnă nimic. Ei sunt mulţumiţi cu ce au, cu ceea ce sunt. Trăiesc foarte bine fără Dumnezeu. Asemenea persoane sunt o provocare pentru noi: cu atât mai mult trebuie să ne prezentăm credinţa în faţa lor. De multe ori trăim ca într-o adevărată diasporă. Şi de foarte multe ori, vieţuind într-o minoritate, riscăm să ne pierdem şi bruma de credinţă moştenită de la înaintaşii noştri.

Discuţia între părinţi şi tineri este necesară. Orientarea religioasă a tinerilor depinde de multe ori de ceea ce au experimentat în casa părintească şi au pus în practică.

La părinţi:

• Încredere în intenţiile bune de educaţie.

• A fi liber de subapreciere sau de sentimentele de vinovăţie de a fi procedat fals.

• A-şi aminti de propria tinereţe.

• A lua în serios întrebările tinerilor.

• A lua în serios momentele în care tinerii vor să discute cu ei.

• A avea curaj de a împărtăşi decepţiile şi îndoielile proprii.

La tineri:

• A avea curajul de a pune întrebări şi de a-ţi povesti problemele care te frământă.

• A nu accepta prea repede răspunsurile, ci a le căuta cu seriozitate.

• A te transpune în situaţia părinţilor.

• A judeca nepărtinitor ideile părinţilor.

• A fi pregătit mereu pentru conversaţie informativă.

• A-ţi da socoteală despre intenţia propriilor întrebări.

Ce rămâne?

Cum rămâne când copii încep să meargă pe propriile drumuri? Cuvântul nostru rămâne: Tu ai totdeauna o uşă deschisă când intri în orice situaţie. Încrederea noastră, de care ei întotdeauna au nevoie, când credem că s-a întrerupt, rămâne. Rugăciunea care încă poate construi poduri, acolo unde aparent toate podurile sunt distruse. Şi bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu care-i conduce şi care ne-a condus şi pe noi. Cerul şi pământul vor trece. Cuvântul meu rămâne în veşnicie, spune Isus Cristos. (Jorg Zink)

Almanahul familiei creştine (XXII). Pregătirea şi ceremonia administrării sfântului Mir

Pregătirea pentru primire se face în grupe. Metodele folosite pot fi diferite în funcţie de opţiunile confirmanzilor. Duhul Sfânt nu primeşte „prescrieri” din partea noastră.

• În multe comunităţi are loc o întâlnire pentru o oră, două la sfârşitul săptămânii.

• În alte părţi confirmanzii vin la căminul parohial unde îşi fixează grupe de lucru.

• În cadrul grupurilor au loc discuţii în care discută despre proiecte în cadrul comunităţii în care activează.

• Mai intervine problema dacă părinţii se implică sau nu. În multe cazuri se implică laici care au deja experienţă sau preotul paroh care vine cu ideile sale şi care va studia situaţia lor. E important să răspundă la întrebările ce se nasc din aprofundarea credinţei.

• O întâlnire cu naşii este binevenită. Năşia să nu se mărginească numai la oferirea unui cadou, ci şi la o discuţie deschisă. În comunităţile în care am activat sau activez este fixată o zi sau două zile ale naşilor, de regulă luni după Paşti sau luni după Rusalii. În aceste zile se întâlnesc naşii cu finii de mir care discută problemele de viaţă ale lor.

• Naşul sau naşa trebuie să fie miruit şi să fie practicant.

• Ceremonia administrării sfântului Mir are loc într-un cadru mult mai restrâns aici, în Austria, decât în România. Motivul constă în trăirea mai intensă a ceremoniei care să rămână nu ca o ceremonie în masă, mai mult cât e posibil ca ceva privat sau personal. Sigur că în alte părţi se va ţine cont de posibilităţile episcopului, mentalitatea poporului lui Dumnezeu.

Nu voi întra în descrierea ceremoniei administrării sfântului Mir. Cred că ea se poate găsi în manualele de religie romano-catolică sau în unele broşuri de vânzare în librăriile catolice din ţară.

Darurile Spiritului sau Duhului sfânt:

1. Înţelepciunea: ca să nu te laşi condus de lucruri efemere.

2. Înţelegerea: ca tu să ştii că ceea ce Dumnezeu doreşte de la tine este totdeauna binele.

3. Sfatul: ca în situaţiile mai dificile să găseşti soluţia cea mai bună.

4. Puterea: ca să nu te doboare greutăţile.

5. Cunoaşterea: ca să fii conştient ceea ce este bun şi ceea ce e rău.

6. Evlavia: ca să fii totdeauna în contact cu Dumnezeu.

7. Frica de Dumnezeu: ca să nu-ţi imaginezi că oamenii pot fi mai mari decât Dumnezeu.

Almanahul familiei creştine (XXI). Sacramentul Mirului - sacrament al tinereţii

„Am deja 16 ani şi în fiecare zi mă confrunt cu întrebări cu situaţii neaşteptate; cred că a sosit timpul să ştiu cine sunt”, spunea o oarecare Barbara. Taina Mirului sau al Mirungerii - alţii îl denumesc drept taina Confirmaţiunii - este aceea care se administrează la o vârsta fixată de episcopul locului prin care confirmandul primeşte darurile Sfântului Duh sau Sfântul Spirit care îl va ajuta să trăiască cum se cuvine viaţa creştină şi cu atât mai mult puterea de a mărturisi prin cuvânt şi faptă ceea ce crede. Acest sacrament este administrat în Bisericile Răsăritene în general imediat după Botez. Opinez că sunt nişte avantaje dacă este celebrat la o vârstă în care suntem conştienţi de ceea ce se petrece in jurul nostru. Eu am fost miruit la vârsta de 8 ani, date fiind împrejurările vitrege de atunci.

La nişte vârste, tinerii îşi pun diferite întrebări: Cine sunt eu? Pentru ce exist? Ce trebuie să devin? Cum se uită alţii la mine? Ce viitor mă aşteaptă? Aceste întrebări sunt puse între prieteni, între rude. De multe ori există o prăpastie între generaţii. Tineretul în faza pubertăţii încep să se întrebe în mod conştient şi serios despre sensul vieţii. În aceste faze hotărâtoare ale vieţii, Mirul este în adevăratul sens al cuvântului un „sacrament puternic”. Mai ales în faţa de tranziţie. Drumul spre „independenţă” cere putere, curaj şi un elan din partea Duhului sfânt.

În acest sacrament suntem unşi şi pecetluiţi şi întăriţi de Duhul Sfânt. Dăruirea şi primirea Spiritului Sfânt a început în acea sărbătoare evreiască a Rusaliilor, când apostolii lui Isus erau împreună. Evenimentul este descris cu lux de amănunte în Faptele Apostolilor 2,1-13.

Vântul în Biblie este folosit ca simbol al prezenţei lui Dumnezeu.

Focul este văzut ca un factor dătător de viaţă, în sensul că arde şi transformă.

Cristos ni l-a promis pe Duhul Sfânt de mai multe ori: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna. El este Duhul adevărului... Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14,16-18), sau „Dar Mângâietorul, Spiritul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate câte vi le-am spus eu” (Ioan 14,26), sau: „Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Galateni 5,22-23).

Un crez deosebit (scris de Karl Rahner, SJ):

Cred că el poate să dărâme prejudecăţile mele.
Cred că el poate schimba obişnuinţele mele.
Cred că el poate să biruiască indiferenţa mea.
Cred că el îmi poate dărui fantezie pentru a iubi.
Cred că îmi poate da un semnal în faţa celui Rău.
Cred că poate să învingă tristeţea mea.
Cred că îmi poate da iubire faţă de Cuvântul Domnului.
Cred că îmi poate lua complexele de inferioritate.
Cred că el îmi poate da putere în viaţă.
Cred că îmi poate dărui un frate sau o soră.
Cred că el poate să pătrundă esenţa mea.