Almanahul familiei creştine (XXIII). Pe drumul maturizării

Tinereţea este un fel de a doua venire în lume - mai conştientă, mai intensivă, dar şi mai întrebătoare şi căutătoare. Tinerii sunt în căutarea identităţii, a orientării, a valorii şi a sensului. Lumea copilăriei, cu încrederea şi siguranţa sa, este deja în urma lor; desprinderea, intrarea în public şi o nouă orientare îi aşteaptă. În acest situaţii apar întrebările câteodată radicale. Sunt confruntaţi cu eventualele ruperi de relaţii în familie, dar şi de prieteni; situaţii penibile în care sunt înglodaţi în datorii sau în situaţii în care cei din jur suferă sau mor. „A doua venire în lume” începe la mulţi prin situaţii deosebite. Apar întrebările despre viaţă şi credinţă.

Chiar şi în credinţă este necesară o maturizare. Mulţi iau rămas bun de la „bunul Dumnezeu” din copilărie. Se poate pierde credinţa cea învăţată şi practicată. Acolo unde credinţa nu mai este ceva de la sine, ea trebuie să fie făcută „mai inteligibilă” prin părinţi, prieteni, profesori, îngrijitori de suflete. Pentru mulţi credinţa şi-a pierdut monopolul valorii. Există o paletă largă de oferte: de la religiile din extremul orient, peste diferitele secte până la consilieri esoterici şi psihologici. Este ca un fel de „piaţă spirituală”. Între atâtea oferte şi concurenţe trebuie să demonstrăm că ştim să străbatem şi asemenea situaţii.

Tineretul este confruntat şi cu un alt fenomen: întâlnesc prieteni şi colegi pentru care Dumnezeu nu înseamnă nimic. Ei sunt mulţumiţi cu ce au, cu ceea ce sunt. Trăiesc foarte bine fără Dumnezeu. Asemenea persoane sunt o provocare pentru noi: cu atât mai mult trebuie să ne prezentăm credinţa în faţa lor. De multe ori trăim ca într-o adevărată diasporă. Şi de foarte multe ori, vieţuind într-o minoritate, riscăm să ne pierdem şi bruma de credinţă moştenită de la înaintaşii noştri.

Discuţia între părinţi şi tineri este necesară. Orientarea religioasă a tinerilor depinde de multe ori de ceea ce au experimentat în casa părintească şi au pus în practică.

La părinţi:

• Încredere în intenţiile bune de educaţie.

• A fi liber de subapreciere sau de sentimentele de vinovăţie de a fi procedat fals.

• A-şi aminti de propria tinereţe.

• A lua în serios întrebările tinerilor.

• A lua în serios momentele în care tinerii vor să discute cu ei.

• A avea curaj de a împărtăşi decepţiile şi îndoielile proprii.

La tineri:

• A avea curajul de a pune întrebări şi de a-ţi povesti problemele care te frământă.

• A nu accepta prea repede răspunsurile, ci a le căuta cu seriozitate.

• A te transpune în situaţia părinţilor.

• A judeca nepărtinitor ideile părinţilor.

• A fi pregătit mereu pentru conversaţie informativă.

• A-ţi da socoteală despre intenţia propriilor întrebări.

Ce rămâne?

Cum rămâne când copii încep să meargă pe propriile drumuri? Cuvântul nostru rămâne: Tu ai totdeauna o uşă deschisă când intri în orice situaţie. Încrederea noastră, de care ei întotdeauna au nevoie, când credem că s-a întrerupt, rămâne. Rugăciunea care încă poate construi poduri, acolo unde aparent toate podurile sunt distruse. Şi bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu care-i conduce şi care ne-a condus şi pe noi. Cerul şi pământul vor trece. Cuvântul meu rămâne în veşnicie, spune Isus Cristos. (Jorg Zink)

Almanahul familiei creştine (XXII). Pregătirea şi ceremonia administrării sfântului Mir

Pregătirea pentru primire se face în grupe. Metodele folosite pot fi diferite în funcţie de opţiunile confirmanzilor. Duhul Sfânt nu primeşte „prescrieri” din partea noastră.

• În multe comunităţi are loc o întâlnire pentru o oră, două la sfârşitul săptămânii.

• În alte părţi confirmanzii vin la căminul parohial unde îşi fixează grupe de lucru.

• În cadrul grupurilor au loc discuţii în care discută despre proiecte în cadrul comunităţii în care activează.

• Mai intervine problema dacă părinţii se implică sau nu. În multe cazuri se implică laici care au deja experienţă sau preotul paroh care vine cu ideile sale şi care va studia situaţia lor. E important să răspundă la întrebările ce se nasc din aprofundarea credinţei.

• O întâlnire cu naşii este binevenită. Năşia să nu se mărginească numai la oferirea unui cadou, ci şi la o discuţie deschisă. În comunităţile în care am activat sau activez este fixată o zi sau două zile ale naşilor, de regulă luni după Paşti sau luni după Rusalii. În aceste zile se întâlnesc naşii cu finii de mir care discută problemele de viaţă ale lor.

• Naşul sau naşa trebuie să fie miruit şi să fie practicant.

• Ceremonia administrării sfântului Mir are loc într-un cadru mult mai restrâns aici, în Austria, decât în România. Motivul constă în trăirea mai intensă a ceremoniei care să rămână nu ca o ceremonie în masă, mai mult cât e posibil ca ceva privat sau personal. Sigur că în alte părţi se va ţine cont de posibilităţile episcopului, mentalitatea poporului lui Dumnezeu.

Nu voi întra în descrierea ceremoniei administrării sfântului Mir. Cred că ea se poate găsi în manualele de religie romano-catolică sau în unele broşuri de vânzare în librăriile catolice din ţară.

Darurile Spiritului sau Duhului sfânt:

1. Înţelepciunea: ca să nu te laşi condus de lucruri efemere.

2. Înţelegerea: ca tu să ştii că ceea ce Dumnezeu doreşte de la tine este totdeauna binele.

3. Sfatul: ca în situaţiile mai dificile să găseşti soluţia cea mai bună.

4. Puterea: ca să nu te doboare greutăţile.

5. Cunoaşterea: ca să fii conştient ceea ce este bun şi ceea ce e rău.

6. Evlavia: ca să fii totdeauna în contact cu Dumnezeu.

7. Frica de Dumnezeu: ca să nu-ţi imaginezi că oamenii pot fi mai mari decât Dumnezeu.

Almanahul familiei creştine (XXI). Sacramentul Mirului - sacrament al tinereţii

„Am deja 16 ani şi în fiecare zi mă confrunt cu întrebări cu situaţii neaşteptate; cred că a sosit timpul să ştiu cine sunt”, spunea o oarecare Barbara. Taina Mirului sau al Mirungerii - alţii îl denumesc drept taina Confirmaţiunii - este aceea care se administrează la o vârsta fixată de episcopul locului prin care confirmandul primeşte darurile Sfântului Duh sau Sfântul Spirit care îl va ajuta să trăiască cum se cuvine viaţa creştină şi cu atât mai mult puterea de a mărturisi prin cuvânt şi faptă ceea ce crede. Acest sacrament este administrat în Bisericile Răsăritene în general imediat după Botez. Opinez că sunt nişte avantaje dacă este celebrat la o vârstă în care suntem conştienţi de ceea ce se petrece in jurul nostru. Eu am fost miruit la vârsta de 8 ani, date fiind împrejurările vitrege de atunci.

La nişte vârste, tinerii îşi pun diferite întrebări: Cine sunt eu? Pentru ce exist? Ce trebuie să devin? Cum se uită alţii la mine? Ce viitor mă aşteaptă? Aceste întrebări sunt puse între prieteni, între rude. De multe ori există o prăpastie între generaţii. Tineretul în faza pubertăţii încep să se întrebe în mod conştient şi serios despre sensul vieţii. În aceste faze hotărâtoare ale vieţii, Mirul este în adevăratul sens al cuvântului un „sacrament puternic”. Mai ales în faţa de tranziţie. Drumul spre „independenţă” cere putere, curaj şi un elan din partea Duhului sfânt.

În acest sacrament suntem unşi şi pecetluiţi şi întăriţi de Duhul Sfânt. Dăruirea şi primirea Spiritului Sfânt a început în acea sărbătoare evreiască a Rusaliilor, când apostolii lui Isus erau împreună. Evenimentul este descris cu lux de amănunte în Faptele Apostolilor 2,1-13.

Vântul în Biblie este folosit ca simbol al prezenţei lui Dumnezeu.

Focul este văzut ca un factor dătător de viaţă, în sensul că arde şi transformă.

Cristos ni l-a promis pe Duhul Sfânt de mai multe ori: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna. El este Duhul adevărului... Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14,16-18), sau „Dar Mângâietorul, Spiritul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate câte vi le-am spus eu” (Ioan 14,26), sau: „Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Galateni 5,22-23).

Un crez deosebit (scris de Karl Rahner, SJ):

Cred că el poate să dărâme prejudecăţile mele.
Cred că el poate schimba obişnuinţele mele.
Cred că el poate să biruiască indiferenţa mea.
Cred că el îmi poate dărui fantezie pentru a iubi.
Cred că îmi poate da un semnal în faţa celui Rău.
Cred că poate să învingă tristeţea mea.
Cred că îmi poate da iubire faţă de Cuvântul Domnului.
Cred că îmi poate lua complexele de inferioritate.
Cred că el îmi poate da putere în viaţă.
Cred că îmi poate dărui un frate sau o soră.
Cred că el poate să pătrundă esenţa mea.

Almanahul familiei creştine (XX). Sacramentul Pocăinţei astăzi

Spovada în confesional sau scaun de spovadă. Este forma cea mai cunoscută a spovezii. În bisericile mai vechi confesionalul este bine prezentat. Aceasta subliniază însemnătatea sărbătoririi. Preotul acţionează în numele lui Cristos şi în numele comunităţii ecleziale. După recunoaşterea păcatelor, preotul spune un cuvânt scurt pe care-l poate folosi ca bază de discuţie. Apoi prescrie o pocăinţă şi apoi rosteşte cuvintele dezlegării.

Conversaţie cu caracter de spovadă. Aceasta are loc într-un spaţiu închis, în casa parohială, pe drum, într-un pelerinaj sau chiar în confesional. Pentru mulţi atmosfera este mai personală şi mai apropiată. În timpul discuţiei penitentul îşi recunoaşte vina şi îşi arată dispoziţia de a repara ceea ce a greşit. Preotul rosteşte cuvintele dezlegării.

Oricare formă de spovadă alege, penitentul nu trebuie să-şi facă griji că ar face ceva fals. Dacă el caută cu seriozitate reconcilierea cu Cristos, orice preot îl va ajuta. Acest lucru se întâmplă mai ales la copiii care merg de prima dată la spovadă, dar şi celor tineri sau maturi, care, după o perioadă lungă, se îndreaptă către confesional.

Diferite scuze:

• Nu e chiar aşa de rău...
• Am avut ghinion...
• Sunt neputincios...
• Să mă scuz - de ce?

Sau poate:

• M-am făcut vinovat - am rămas cu păcate pe suflet.
• Numai spovada poate să mă ajute...

Se spune că occidentalii au pierdut noţiunea păcatului chiar şi al sacrului. Pe bună dreptate; şi totuşi există oameni şi locuri în care harul lui Dumnezeu lucrează miraculos. Mă refer la locurile de pelerinaj: Fatima, Lourdes. Cacica, Maria Radna, Altoetting, Mariazell şi chiar în prima mea parohie, Vestenthal. Nu este un loc de pelerinaj de nivelul lui Şumuleu Ciuc sau Nicula, totuşi câţi pelerini poposesc aici în fiecare zi de 13 a lunii, din mai până în octombrie, marea lor covârşitoare se spovedesc cu sinceritate. Sunt preot în această parohie din 1995 şi asist cu satisfacţie la acest fenomen cu adevărat divin. Am fost de vreo patru ori la Medjugorje, unde, deşi nu e declarat ca loc de pelerinaj, sute şi mii de oameni se spovedesc zilnic, mulţi dintre ei făcând şi o spovadă generală. Poate că omenirea vrea semne sensibile de la Dumnezeu. Duhovnicii sau confesorii pot să afirme că de multe ori asistă la „minunea” unei spovezi sincere şi a unei convertiri din inimă.

Almanahul familiei creştine (XIX). Sărbătorirea reconcilierii

Biserica cunoaşte multe posibilităţi de a ne putea împăca cu Dumnezeu şi cu aproapele, cum putem obţine iertarea păcatelor noastre şi cum putem sărbători această reconciliere.

1. Atunci când ne împăcăm cu alţii. Voinţa este necesară pentru a reconcilierea cu Dumnezeu. „Iar când sunteţi în rugăciune, dacă aveţi ceva împotriva cuiva, iertaţi, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Marcu 11,25).
2. Când renunţăm la ceva pentru a ajuta pe alţii. „Mai presus de toate să aveţi o dragoste statornică între voi, pentru că dragostea acoperă o mulţime de păcate” (1Petru 4,8).
3. Când ne rugăm Tatăl nostru: „şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
4. Când citim Sfânta Scriptură. De aceea se roagă preotul după citirea Evangheliei: „Doamne, prin Evanghelia ta ia asupra ta păcatele noastre”.
5. Când la începutul sfintei Liturghii ne recunoaştem păcatele şi preotul se roagă: „Să aibă milă de noi atotputernicul şi iertându-ne păcatele să ne ducă la viţa cea veşnică”.
6. Când participăm la o celebrare penitenţială.
7. Atunci când suntem botezaţi. Sacramentul Botezului este primul sacrament al iertării prin care ne întoarcem spre o viaţă în unire cu Dumnezeu şi Biserica sa.
8. Când primim sacramentul Ungerii bolnavilor (Maslul). În inimile noastre ne facem sănătoşi şi aceasta ne dă curaj pentru viaţă.
9. Când primim sacramentul Pocăinţei sau Spovezii.

Scurtă istorie a sacramentului Penitenţei.

Dacă aruncăm o privire în istoria Bisericii, ne putem da seama că aspectul extern s-a schimbat de mai multe ori. Dar esenţialul a rămas.

Începuturile

În primele veacuri creştine s-a primit rar acest sacrament: odată pe an sau odată în viaţă. Materia iertării sacramentale era îndeosebi aceste păcate: apostazia, uciderea, divorţul etc. Aceasta se întâmpla mai ales când acestea aveau loc în public. Păcătosul trebuie să recunoască în public păcatul său de moarte în faţa episcopului şi era exclus de la împărtăşanie timp de 40 de zile (timpul pascal). În acest timp comunitatea se ruga pentru el, iar la sfârşitul postului Paştilor se celebra sărbătoarea reconcilierii şi era primit din nou în comunitate.

Apariţia spovezii

În secolul VI a apărut obiceiul ca păcatele particulare şi publice să fie recunoscute în faţa preotului. Dezlegarea de păcate se dădea fiecăruia personal. Preotul era obligat la tăcere. Prin această formă devine clar că Isus Cristos şi Biserica sa este gata să ofere iertarea fără condiţii celor care sunt pregătiţi pentru mărturisire.

Forme diverse ale iertării păcatelor

Această schimbare a practicii penitenţei a avut drept consecinţă ca celelalte forme să fie uitate. Cine voia să meargă la sfânta Împărtășanie mergea înainte la spovadă (începând cu sec. XIII). Mulţi îşi amintesc sigur de spovada anuală sau lunară şi împărtăşania în duminica următoare. În celelalte duminici (şi zile de lucru) se mergea la Liturghie fără să se meargă la împărtăşanie. În ultimele decenii credincioşii au ajuns la concluzia că împărtăşania aparţine integral de sfânta Liturghie. Actul penitenţial la începutul sfintei Liturghii ca şi alte forme de iertare a păcatelor ne pregătesc pentru aceasta. Sărbătorirea sacramentală a iertării la scaunul de spovadă are o importanţă primordială în viaţa spirituală a creştinului. Aşa putem percepe puterea eliberatoare şi mângâietoare a iertării.