Almanahul familiei creştine (II). Maturizare în vederea căsătoriei

II. Maturizare în vederea căsătoriei

Următorii paşi sunt deosebit de importanţi:

a) a te accepta aşa cum eşti, slăbiciunile şi rezistenţa, a fi conştient de speranţele şi temerile proprii, a fi capabil de a le judeca, a le aprecia şi dezaprecia

b) a-ţi accepta feminitatea şi bărbăţia

c) reciprocitate în comportament: a fi sensibil, a corespunde aşteptărilor. E nevoie şi de puţină fantezie.

d) a lua rămas bun de la legăturile copilăreşti vizavi de părinţi

e) a ieşi de sub influenţele externe

f) relativizarea pretenţiilor, a fi pregătit pentru a face faţă greutăţilor, împotrivirilor

g) a fi capabil de dialog.

h) decizie fermă de a fi alături de partener(ă)  pentru totdeauna

i) a fi conştient de responsabilitate, responsabil vizavi de viaţa proprie, de viaţa în cuplu.

Cununia religioasă

Creştinii îşi bazează încrederea în promisiunea lui Dumnezeu: “Tu eşti capabil de iubire irevocabilă!” Această iubire este transmisă de fidelitatea şi responsabilitatea vizavi de urmaşi. Biserica Catolică consideră indisolubilă această iubire reciprocă.

În Biserica Catolică căsătoria este numită sacrament sau taină. Nu sărbătorirea cununiei bisericeşti este sacramentul, ci întreaga viaţă de căsătorit. Acolo unde femeia şi bărbatul se unesc în iubire pe care o fac să rodească în copiii lor iubire pătrunsă de responsabilitate şi care sunt capabili la reconciliere şi iertare, acolo căsătoria devine un semn al iubirii lui Dumnezeu.

Nu întâmplător profeţii Vechiului Testament prezintă istoria lui Dumnezeu cu omul drept o legătură matrimonială. În Noul Testament căsătoria este descrisă ca un spaţiu al experienţei istoriei iubirii lui Cristos faţă de om şi faţă de Biserică.

Cununia religioasă presupune o decizie liberă şi conştientă. Mirilor le este greu câteodată să motiveze de ce vor să se căsătorească religios. Deseori ei se exprimă cam în felul acesta:

“...Pentru că e aşa de frumoasă cununia religioasă“. În spatele acestei motivaţii aparent superficiale se adăposteşte importanţa sacramentului. Punctele principale ale vieţii lor ca de exemplul nunta se sărbătoresc cu fast. Dacă drumurile vieţii a doi oameni se apropie unul de altul, este motiv de sărbătoare, de bucurie şi de recunoştinţă. Speranţa într-un viitor fericit se exprimă şi prin semne ca de exemplu prin dăruirea verighetelor, cuvântul decisiv DA, împreunarea mâinilor şi prin impunerea stolei preoţeşti. La aceasta se mai adaugă obiceiuri locale, ca, de exemplu, jurământul cu mâna pe cruce. Tradiţiile locale uneori sunt foarte bogate.

“...Pentru că noi cerem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsătoriei noastre“. Perechile tinere care se iubesc şi vor să se căsătorească trăiesc cu ideea că vor reuşi în viaţa de căsătorie. Credinţa ne învaţă că nu putem face toate şi că trebuie să ne încredem în acela care ne-a spus: DA. Noi numim acest DA binecuvântare. Cuvântul e de origine latină: benedicere = a zice bine. El ne doreşte tot binele. Sacramentul Căsătoriei înseamnă cu alte cuvinte: “Voi nu veţi merge singuri pe drumul vieţii. Eu, Dumnezeu, sunt cu voi oriunde veţi merge în viaţă”.

“....Pentru că credinţa uneşte mai mult viaţa noastră şi ne dăruieşte sprijin“. Cine se căsătoreşte are dorinţa fermă de a duce o viaţă lungă împreună. Mirii sunt convinşi că prin cununia religioasă toată viaţa lor e imprimată de asistenţa lui Dumnezeu. Promisiunea “în faţa lui Dumnezeu” şi promisiunea lui Dumnezeu sunt trăite şi reînnoite în viaţa lor dacă între ei domneşte încrederea reciprocă, dacă sunt unul pentru altul, iar pentru alţii drept mărturii ale iubirii lui Dumnezeu faţă de cei din jur, dacă sunt capabili de a împărţi bucuriile şi necazurile vieţii.