Almanahul familiei creştine (II). Maturizare în vederea căsătoriei

II. Maturizare în vederea căsătoriei

Următorii paşi sunt deosebit de importanţi:

a) a te accepta aşa cum eşti, slăbiciunile şi rezistenţa, a fi conştient de speranţele şi temerile proprii, a fi capabil de a le judeca, a le aprecia şi dezaprecia

b) a-ţi accepta feminitatea şi bărbăţia

c) reciprocitate în comportament: a fi sensibil, a corespunde aşteptărilor. E nevoie şi de puţină fantezie.

d) a lua rămas bun de la legăturile copilăreşti vizavi de părinţi

e) a ieşi de sub influenţele externe

f) relativizarea pretenţiilor, a fi pregătit pentru a face faţă greutăţilor, împotrivirilor

g) a fi capabil de dialog.

h) decizie fermă de a fi alături de partener(ă)  pentru totdeauna

i) a fi conştient de responsabilitate, responsabil vizavi de viaţa proprie, de viaţa în cuplu.

Cununia religioasă

Creştinii îşi bazează încrederea în promisiunea lui Dumnezeu: “Tu eşti capabil de iubire irevocabilă!” Această iubire este transmisă de fidelitatea şi responsabilitatea vizavi de urmaşi. Biserica Catolică consideră indisolubilă această iubire reciprocă.

În Biserica Catolică căsătoria este numită sacrament sau taină. Nu sărbătorirea cununiei bisericeşti este sacramentul, ci întreaga viaţă de căsătorit. Acolo unde femeia şi bărbatul se unesc în iubire pe care o fac să rodească în copiii lor iubire pătrunsă de responsabilitate şi care sunt capabili la reconciliere şi iertare, acolo căsătoria devine un semn al iubirii lui Dumnezeu.

Nu întâmplător profeţii Vechiului Testament prezintă istoria lui Dumnezeu cu omul drept o legătură matrimonială. În Noul Testament căsătoria este descrisă ca un spaţiu al experienţei istoriei iubirii lui Cristos faţă de om şi faţă de Biserică.

Cununia religioasă presupune o decizie liberă şi conştientă. Mirilor le este greu câteodată să motiveze de ce vor să se căsătorească religios. Deseori ei se exprimă cam în felul acesta:

“...Pentru că e aşa de frumoasă cununia religioasă“. În spatele acestei motivaţii aparent superficiale se adăposteşte importanţa sacramentului. Punctele principale ale vieţii lor ca de exemplul nunta se sărbătoresc cu fast. Dacă drumurile vieţii a doi oameni se apropie unul de altul, este motiv de sărbătoare, de bucurie şi de recunoştinţă. Speranţa într-un viitor fericit se exprimă şi prin semne ca de exemplu prin dăruirea verighetelor, cuvântul decisiv DA, împreunarea mâinilor şi prin impunerea stolei preoţeşti. La aceasta se mai adaugă obiceiuri locale, ca, de exemplu, jurământul cu mâna pe cruce. Tradiţiile locale uneori sunt foarte bogate.

“...Pentru că noi cerem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsătoriei noastre“. Perechile tinere care se iubesc şi vor să se căsătorească trăiesc cu ideea că vor reuşi în viaţa de căsătorie. Credinţa ne învaţă că nu putem face toate şi că trebuie să ne încredem în acela care ne-a spus: DA. Noi numim acest DA binecuvântare. Cuvântul e de origine latină: benedicere = a zice bine. El ne doreşte tot binele. Sacramentul Căsătoriei înseamnă cu alte cuvinte: “Voi nu veţi merge singuri pe drumul vieţii. Eu, Dumnezeu, sunt cu voi oriunde veţi merge în viaţă”.

“....Pentru că credinţa uneşte mai mult viaţa noastră şi ne dăruieşte sprijin“. Cine se căsătoreşte are dorinţa fermă de a duce o viaţă lungă împreună. Mirii sunt convinşi că prin cununia religioasă toată viaţa lor e imprimată de asistenţa lui Dumnezeu. Promisiunea “în faţa lui Dumnezeu” şi promisiunea lui Dumnezeu sunt trăite şi reînnoite în viaţa lor dacă între ei domneşte încrederea reciprocă, dacă sunt unul pentru altul, iar pentru alţii drept mărturii ale iubirii lui Dumnezeu faţă de cei din jur, dacă sunt capabili de a împărţi bucuriile şi necazurile vieţii.

Almanahul familiei creştine (I). În drum spre cununie

I. În drum spre cununie

Prima iubire - pentru fiecare altfel

Cândva apare iubirea dintre băiat şi fată, între bărbat şi femeie.

“Pentru Peter şi pentru mine a decurs repede şi ne-am dat seama că ne potrivim unul cu altul. Eu nu eram «decât» secretară până când părinţii lui au observat... Eu proveneam dintr-o familie modestă; tatăl lui conducea o firmă mare. Familia mea apostaziase, familia lui era destul de catolică... A fost un timp greu... Părinţii lui au făcut totul ca să ne despartă, dar noi am reuşit să ne căsătorim chiar la biserică”...

“Ne-am cunoscut la dans într-o discotecă. Ne-am întâlnit de mai multe ori. Cândva am remarcat că eram îndrăgostită de el. Când s-a întâmplat acest lucru. A fost cândva”.

“Noi ne cunoşteam deja din copilărie. Ne-am jucat împreună, ne-am dus împreună la şcoală mai târziu am dansat împreună dar nu sosise momentul. După câţiva ani ne-am întâlnit întâmplător. De abia atunci am nimerit lungimea de undă; ne-am dat seama că ne aparţinem reciproc şi că ne căsătorim împreună”.

“Nu mi-aş fi putut închipui că aş rămâne aşa de dependentă de Thomas. A plecat şi nu ştiu unde. Sunt aşa de singuratică. Câteodată vorbesc cu mine însămi şi încep să ţip. Îl iubesc totuşi! Nu cred că am terminat-o. Nimeni nu-l poate înlocui”.

Căile dragostei

Traseul nu este întotdeauna drept şi fără întreruperi. Pe parcurs ne întâlnim cu suişuri şi coborâşuri, urcuşuri şi căderi, câteodată curbe periculoase. Există şi rătăciri, ocolişuri câteodată chiar şi blocaje, dar totdeauna posibilităţi de a ieşire şi căi comune.

Legătura dintre doi oameni nu ca ceva gata făcut, ca ceva încheiat, definitivat. Ea nu cunoaşte pe loc repaus: dimpotrivă mişcare. Doi oameni pornesc la drum, sunt alături unul de celălalt. Drumul este ţelul - şi niciodată sfârşitul.

Fiecare generaţie trebuie să găsească drumul propriu. Nu este aşa de simplu; apar contradicţii şi semne de întrebare. A-şi lua rămas bun - a se despărţi - a se regăsi. În fiecare familie se întâmplă asemenea evenimente. Importantă este legătura dragostei.

EL, Dumnezeu a vorbit:
Nu este bine ca omul să fie singur,
vreau să-i fac un ajutor, un partener...
EL a trimis omului un somnifer ca să adoarmă
şi a luat o coastă şi a închis locul cu carne.
EL, Dumnezeu a făcut din coasta luată de la om femeia sa
şi a prezentat-o omului.
Omul spuse:
Ea este!
Carne din carnea mea!
Să se numească femeie
căci este luată din bărbat.
De aceea bărbatul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu femeia lui
şi amândoi vor fi Un Trup.
Amândoi însă, adică bărbatul şi femeia erau goi
şi nu se ruşinau.

(Geneza 2,18.21-25 - după Martin Buber)

*

Partenerul potrivit...

"Pentru căsătorie nu este atât de important să găseşti partenerul potrivit, ci să fii partenerul potrivit". (Grecia)

A putea alege înseamnă a avea alternative: a tria - a cântări - a proba - a hotărî. La alegerea definitivă a partenerului nu este prea diferit. Experienţele din diferite parteneriate sunt “pietre de încercare” pentru o hotărâre definitivă: pentru ea, pentru el - şi nu pentru altcineva, pentru nimeni altcineva! Această promisiune pentru cineva presupune renunţarea la altcineva - acum şi în viitor. Odată ce s-a luat hotărârea ea poate să aducă linişte şi mulţumire.

Adam şi Eva se plimbau în paradis. “Mă iubeşti?” întreabă Adam cu gingăşie. Eva: “Dar pe cine în afară de tine?”

Părinţii văd alegerea copiilor lor cu alţi ochi: Oare lucrurile vor decurge bine? Poate face parte din familia noastră? Trebuie să fie neapărat această femeie, acest bărbat? Păcat că nu a reuşit să fie cu Thomas / cu Petra! Si noi ne obişnuisem deja cu ideea! Avem înţelegere vizavi de părinţi pentru asemenea întrebări. Dar nu ei, ci copiii lor s-au hotărât să meargă pe această cale. A nu se amesteca, a nu face reproşuri, a nu fi de partea propriului copil sunt fără îndoială provocări la adresa iubirii părinteşti.

Proverbe care se contrazic, dar exprimă multă înţelepciune. Citate despre iubire, fericire şi căsătorie

• “Dragostea se plăteşte cu dragoste, ceea ce rezultă în afară de aceasta sunt cuvinte goale”. (Spania)
• “Dragostea este un pahar care se sparge dacă cineva pune mâna cu nesiguranţă sau îl strânge prea tare”. (Rusia)
• “Chiar dacă bărbatul şi femeia dorm pe aceeaşi pernă au totuşi vise diferite”. (Mongolia)
• “Când ne căsătorim preluăm o scrisoare pecetluită al cărui conţinut îl aflăm când suntem in largul mării”. (Scoţia)
• “În dragoste se împreunează cerul şi pământul”. (Brazilia)
• “Dacă nu ne minunăm în faţa unui lucru care este minunat, acel lucru încetează să mai fie minunat”. (China)
• “Acolo unde plouă cu dragoste nu se mai doreşte umbrelă”. (Danemarca)
• “Dragostea se aseamănă cu un inel şi inelul nu are sfârşit”. (Japonia)
• “Zâmbetul transmis se întoarce la tine înapoi”. (India)

*

Sexualitate şi afecţiune - a iubi cu toate simţurile

Experienţe contradictorii

Sexualitatea poate ferici, împlini, uni pe oameni. Sexualitatea poate dezamăgi, exploata, umili, dezbina oameni. Aceste experienţe pozitive sau negative sunt trăite de către tineri pe “propria piele”. În nici o împrejurare a vieţii nu sunt atât de sensibili şi vulnerabili ca în dragoste, afecţiune, sexualitate.

Sexualitate

Sexualitatea ne arată cine suntem. Luăm în serios trupul şi simţurile noastre. Punem mult preţ pe înfăţişarea noastră pentru că aceasta ne dăruieşte prestanţă.

Sexualitatea contribuie la identitatea noastră. Ne simţim bine în pielea noastră, acasă în trupul nostru, ne ştim acceptaţi şi ne considerăm aşa cum suntem.

Legătură

Cine suntem cu adevărat aflăm de la alţii. Simţul, simţirea o aflăm dacă suntem în legătura cu altcineva. Cuvintele despre dragoste le auzim de la alţii: Te iubesc! Te iert! Mă încred în tine!

Sexualitatea generează legătură: a trăi omeneşte înseamnă a trăi în legătură cu oamenii.

“Noi putem spune puţin despre oamenii pe care-i iubim. Noi îi iubim pur şi simplu aşa cum sunt ei”. (Max Frisch)

Poartă-mă ca o pecete pe inima ta,

ca pe o pecete pe braţul tău !

Tare ca moartea este dragostea,

patima este tare ca Şeolul.

Ape mari nu au putere să stingă dragostea

şi fluvii revărsate nu pot s-o înece.

(Cântarea cântărilor 8,6-7)

Drumul lung spre căsătorie

Societatea de azi este foarte diferită de cea de ieri. Tinerii vor să fie independenţi total de familia lor, mulţi şi din cauza experienţelor triste trăite în familie. Mai întâi dragostea, apoi căsătoria, mai târziu familia. Tinerii trăiesc deja împreună fără certificat de cununie religioasă. O tânără mi-a povestit odată că prietenul ei o lasă dacă nu întreţine raporturi sexuale cu ea. Lumea este pătrunsă de mult individualism şi egoism. Mulţi tineri sunt dezorientaţi fără nici un ideal de viaţă. Ce să mai vorbim de droguri şi de alte surogate care le satisface ce-i drept pentru un timp pasiunile. Am întrebat pe tineri de ce nu se căsătoresc la biserică neavând nici o piedică. Răspunsurile au fost foarte diferite: poate mai târziu, încă nu suntem pregătiţi pentru a ne lega pe viaţă, e vine greu să promitem că ne vom respecta legământul etc.

Avantajele abstinenţei înainte de căsătorie

1. Mai mult respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
2. Siguranţa că nu eşti căutat din motive sexuale.
3. O fidelitate mai trainică în abilitatea partenerului de a se controla în relaţiile cu alţi oameni.
4. Mai puţine griji referitor la sarcină, la controlul naşterilor, boli cu transmisie sexuală, trădare emoţională etc.
5. Pacea minţii şi bucuria faptului că eşti ascultător faţă de Dumnezeu în acest domeniu al vieţii tale.
6. O viaţă sexuală mai bună când vei fi căsătorit.

Un nou ciclu: “Almanahul familiei creştine”

Un nou ciclu: “Almanahul familiei creştine”

Ceea ce vreau să postez pe blog este, de fapt, o traducere dintr-o carte best-seller, “Viaţa creştină”, la care adaug din alte surse. Sper să iasă ceva bun.

Cartea de la care am pornit, “Viaţa creştină”, este structurată în trei părţi:

1. Viaţa creştină trăită prin sacrament. Indică principiile creştine trăite prin primirea celor şapte sacramente.

2. Viaţa creştină trăită zilnic. Indică trăirea aceloraşi principii în timp.

3. Viaţa creştină trăită în anul liturgic. Întrucât viaţa apare în cadrul Căsătoriei, am început cu acest sacrament. Urmează Botezul, Euharistia, Spovada, Ungerea bolnavilor.

Ciclul întâi se încheie cu bătrâneţea şi moartea. Partea a doua se ocupa de semnul crucii, rugăciunile zilnice, cum să ne organizăm timpul şi mai ales sfinţirea duminicii. A treia parte tratează felul în care e bine să petrecem timpul liturgic: Advent, Crăciun, Postul Mare, timpul pascal, în timpul sărbătorilor.

Apendicele cărţii este intitulat: Fraţii noştri de alte religii.

Sper ca Cel de sus mă va ajuta să fiu pe înţelesul cititorilor ad majorem Dei gloriam.

Pr. Iosif Mareş

Prelegerea 12. Creştinul perfect

Ciclul "Cunoaşte-te pe tine însuţi"
12. Creştinul perfect

Nu mă refer la sfinţi, nici la cei desăvârşiţi; mai mult la cel care ţine morţiş la diferite prescripţii şi care are teamă teribilă de libertate. Întrucât îi e frică de hotărâri libere pentru viaţă, se agaţă de legi. Acolo ştie ce are de făcut.

El nu poate risca nimic: ar putea să fie chiar greşit. Viaţa sa decurge nu fără margini. Străduinţa lui de a face totul bine e vrednic de lăudat. Problema lui este exagerarea. Creştinul perfect se apropie de dogmatism şi intoleranţă: pe timpuri i se spusese că “trebuie să fie o ordine” şi că o libertate mare este periculoasă. Astfel îşi asigură viaţa în toate direcţiile în care el ţine la prescripţii chiar şi atunci când viaţa are şi alte dimensiuni.

Este posibil ca să fie iritat că alţii îşi iau libertăţi şi nu se simt vinovaţi la călcarea unor paragrafe lipsite de importanţă. De multe ori judecă numai cu capul şi nu cu inima. Destul de repede are remuşcări de conştiinţă.

Farizeii erau reprezentanţii unei religii care se bazează pe legi. Ei căutau să reglementeze viaţa prin 248 de porunci şi 365 de interdicţii. Isus nu era mulţumit cu acestea. El le-a cerut libertatea interioară şi iubirea a fost aşezată deasupra legilor.

Pentru ilustrarea celor de sus să citim pericopa de la evanghelistul Matei 15,1-20.

*

Don Camillo vorbeşte cu Isus

CAMILLO: Doamne, în ultimul timp mi s-au întâmplat lucruri pe care nu mi le-am dorit.

ISUS: Te-ai gândit în ce constau aceste lucruri?

CAMILLO: Mă enervează atunci când nu pot pune în aplicare ceea ce gândesc. Iar jumătăţile de măsură nu-mi plac.

ISUS: Nu e oare mai important să faci ceva din dragoste chiar dacă nu se reuşeşte aşa cum ne-am dori?

CAMILLO: Doamne, chiar şi dragostea ne obligă să fim perfecţi nu-i aşa?

ISUS: Crezi tu Camillo? Nu ţi-e frică cumva că nu vei primi recunoştinţă suficientă dacă nu eşti perfect?

CAMILLO: Recunoştinţă? Cine să fie recunoscător? Oamenilor le este indiferent ce fac eu.

ISUS: Recunoştinţă din partea ta însuţi. Tu eşti mulţumit cu tine când te îndreptăţeşti. Nu e aşa, Camillo?

CAMILLO: Ai dreptate, Doamne. Pretenţiile mele sunt câteodată prea mari şi din aceasta privinţă sunt mereu în tensiune.

ISUS: Tu ai nevoie de mai mult curaj să accepţi frontierele tale şi mai multă umilinţă.

CAMILLO: Bineînţeles, Doamne. Tu ştii bine cum arată viaţa mea. Am nevoie de ajutorul tău.

ISUS: Fă-ţi datoriile şi fă ceea ce poţi. Restul lasă pe seama mea!

CAMILLO: Mi-e frică de faptul că nu voi fi respectat suficient când nu sunt destul de bun.

ISUS: Deci nu-ţi este indiferent ceea ce spun alţii; dar ceea ce gândesc eu despre tine nu este important?

CAMILLO: Sigur că da, acest lucru îmi e mai important. Dar aş putea să ştiu ce gândeşti despre mine?

ISUS: Ai prea puţină încredere în mine, Camillo. Tu construieşti mai mult pe forţele tale şi ţie. Frică de slăbiciunea ta. Dar tocmai în slăbiciunea ta îmi dai posibilitatea să-ţi dau putere.

CAMILLO: Doamne, îmi dau seama că trebuie să mă schimb, că sunt mândru. Iţi promit că mă voi îndrepta, că voi fi mai bun.

ISUS: Frumos, don Camillo. Un lucru să nu uiţi: ce gândesc alţii despre tine nu este aşa de important. Eu nu te fac de ruşine chiar dacă nu eşti perfect.

*

S F Â R Ş I T

Acest ciclu se poate continua şi chiar perfecţiona. Mulţumesc Providenţei pentru toate.

Pr. Iosif Mareş

Însemnări de călătorie (IV): Călătorie în lumea bizantină

Însemnări de călătorie: Călătorie în lumea bizantină

Ab Oriente lux! - expresie destul de cunoscută. În Orient a apărut Lumina lumii, acolo a apărut soarele mântuirii. În Orient s-a născut Biserica lui Cristos în ziua de Rusalii, acolo s-au ţinut primele concilii ecumenice până la schisma cea mare. Tot acolo au apărut şi primele erezii, primele rătăciri condamnate de părinţii adunaţi la conciliu. În Orient au apărut şi primele semne de intoleranţă religioasă, fenomen care s-a extins şi în Apus. Din păcate, tot în Răsărit a luat naştere şi sistemul totalitar în anul 1917 care a durat până în anul 1989. Nu de mult, renumitul istoric Neagu Djuvara afirma ca rămânerea în urmă a României şi Bulgariei se datorează faptului că sunt ţări ortodoxe. Chiar dacă aşa stau lucrurile, acestei afirmaţii ar trebui adăugată şi conferinţa de la Ialta, cu menţiunile făcut de Sir Winston Churchill: România - 90% Rusia, 10% rest; Bulgaria - 75% Rusia, 25% rest; Grecia - 50% cu 50%. Deci la Ialta s-au împărţit sferele de influenţă a marilor puteri, România căzând în braţele “tătucului Stalin”.

Să lăsăm istoria şi vă invit să trecem la ceea ce are mai frumos lumea bizantină, răsăriteană. Serviciul divin, începând cu Sfânta şi Dumnezeiască Liturghie a sfântului Ioan Gură de Aur, este foarte bogat în forme de exprimare a credinţei şi în simboluri liturgice. Am participat în diferite locuri, ca Moscova, St. Petersburg, dar şi în România la asemenea celebrări. Slujitorii altarelor sunt îmbrăcaţi cu haine deosebite, amintind de împăraţii din Bizanţ. În ciuda repetiţiilor dese, aceste slujbe fascinează. Am întrebat odată o credincioasă greco-catolică din Sebeş când este prescris semnul sfintei cruci în timpul Liturghiei, răspunsul a fost pe măsură: “Ori de câte ori simţiţi nevoia, puteţi să faceţi semnul sfintei cruci”. De fapt, atunci când se pomenesc numele persoanelor Sfintei Treimi şi ale altor persoane, se obişnuieşte a face acest semn al mântuirii noastre.

Aproape cu un an în urmă am primit invitaţia de a asista la sfinţirea unei biserici din Eparhia Greco-Catolică de Lugoj şi astfel am pornit, la 20 noiembrie 2010, ca să pot fi prezent pe 21 noiembrie 2010, sărbătoarea Intrării Maicii Domnului, la sfinţirea acelei biserici. Primind acceptul PS Alexandru Mesian, episcop greco-catolic de Lugoj, am fost îmbrăcat în ornatele bizantine şi am concelebrat făcând parte din soborul de preoţi participanţi la acest eveniment atât de important în viaţa unei comunităţi creştine. Imediat ce am intrat îmbrăcat, au început să vină diferite persoane exprimându-şi dorinţa de a se mărturisi. Le-am zis că sunt de rit latin, dar acest lucru nu a fost o piedică pentru a se concilia cu Tatăl ceresc. Înainte de a mă urca în maşină, au venit şi mi-au mulţumit pentru că le-am ascultat doleanţele. Seara am petrecut-o într-o altă parohie aparţinând Blajului. Aici am avut posibilitatea de a mă ruga cu o grupă de credincioşi sfântul Rozariu.

Venind acasă am fost vizitat de o veche cunoştinţă de religie ortodoxă. Ne-am avântat în speculaţii, în diferite scenarii, poate unele prea simpliste. De exemplu: Să zicem, ipotetic, că papa ar dori să unească Biserica Catolică, însumând cifra de peste un miliard de credincioşi, cu o patriarhie ortodoxă. Care ar fi cea mai indicată, că toate sunt egale în principiu? Ce ar trebui să modifice credincioşii catolici în cult? Să scoată din crez cuvântul “catolic”, înlocuind eventual cu “sobornicească” sau “ortodoxă”? Ar intra în conflict cu sinoadele din Niceea şi Constantinopol. Să desfiinţăm prerogativele de care se bucură Maica Domnului de a fi neatinsă de păcat şi înălţarea ei la cer cu trupul şi sufletul? Să desfiinţăm devoţiunea sfântului Rozariu sau a Căii sfintei Cruci? Să scoatem de pe icoane inimile lui Isus şi a Mariei? Vorbim de Sfânta Tradiţie sau Predanie. Aceasta se poate îmbogăţi de-a lungul timpului fără a intra în conflict cu depositum fidei. Aceasta bogăţie este un lucru firesc în opera de mântuire. De aceea nu se poate vorbi de inovaţie. Cei doi plămâni ar trebui să lucreze împreună spre lauda lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre. Puţină umilinţă nu strică nimănui.