Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”
Umorul este fratele vitreg al glumei; el nu stimulează râsul, este mai degrabă calm, încet. Gluma este adesea de origine îndoielnică şi care, profitând de slăbiciunile umane, provoacă râsul semenilor. Gluma eliberează câteodată, ea străluceşte prin conţinutul ei. Dar nu este de lungă durată şi pierde în durere dreptul la existenţă. Umorul este căutat drept ca un dar al Duhului Sfânt care nu răneşte pe nimeni, nu înjoseşte pe nimeni.
Fiecare creştin ar trebui să fie conştient de mântuirea sa şi, de aceea, recunoscător şi bucuros chiar şi atunci când suferă. Un tip literar al umorului este Don Camillo: deschis, cinstit, spontan. Chiar şi Dumnezeu are umor. De această părere este un mare psiholog german creştin Jorg Muller.
Există în Sfânta Scriptură două povestiri care ar conţine un umor foarte discret.
1. „Şi iată că, în aceeaşi zi, doi dintre ucenici se duceau spre un sat numit Emaus, cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi s-a apropiat şi mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus; «Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?» Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: «Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?» El le-a zis: «Ce anume?» Ei au spus: «Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. Ba, mai mult, unele femei dintre ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut», Atunci le-a spus: «O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?» Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.
Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe, dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi pentru că se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite». Atunci a intrat să rămână cu ei. Si, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: «Oare nu ne ardea inima când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?»” (Luca 24,13-32)
Această povestire ridică semne de întrebare: De ce se comportă Isus aşa şi nu altfel? De ce se face că ar vrea să meargă mai departe? I-ar fi putut întreba: „Pot să rămân puţin cu voi?” Totuşi, intenţia lui a fost ca cei doi bărbaţi să exprime dorinţa lor. Ceea ce a făcut Isus este mai mult decât un joc. Totuşi, să-mi fie permis să îndrăznesc să scot în evidenţă aspectul plin de umor al acestei povestiri.
2. „După acestea Isus s-a arătat din nou discipolilor lângă Marea Tiberiadei şi li s-a arătat astfel: Erau împreună Simon Petru şi Toma cel numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii lui. Simon Petru le-a spus: «Mă duc să pescuiesc». Ei i-au zis: «Mergem şi noi cu tine». Au ieşit şi s-au urcat în barcă, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Când era acum dimineaţă, Isus stătea pe mal, dar discipolii nu ştiau că este Isus. Aşadar, Isus le-a zis: «Copii, nu aveţi ceva de mâncare?» I-au răspuns: «Nu». Atunci le-a zis: «Aruncaţi năvodul în partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi». Ei l-au aruncat şi nu-l mai puteau trage din cauza mulţimii peştilor. Atunci, discipolul acela pe care Isus îl iubea i-a spus lui Petru: «E Domnul!» Simon Petru, auzind că este Domnul, s-a încins cu haina – pentru că era dezbrăcat – şi s-a aruncat în mare”. (Ioan 21,1-7)
Cum şi unde îl găseşte creştinul pe Dumnezeu? Cum stă cu umorul? Cred că ar fi foarte potrivit să ne rugăm împreună cu sfântul Toma Morus pentru umor. În spaţiul germanofon există o carte comună de rugăciuni, cântece, devoţiuni numită „Gotteslob” (Lauda lui Dumnezeu). Pe pagina 35, nr. 3, găsim textul renumitului cancelar declarat sfânt de către Biserică şi care a pus credinţa înaintea familiei. Iată traducerea liberă a acestei rugăciuni:
„Doamne, dăruieşte-mi o bună digestie... Dăruieşte-mi sănătatea trupului şi simţul necesar îl a-l menţine bine. Dăruieşte-mi un suflet sfânt ca să nu intre în panică în faţa păcatului, ci să găsească mijlocul de a pune totul în ordine.
Dăruieşte-mi un suflet care să nu cunoască plictiseala, care nu cunoaşte murmurul şi nici suspine şi lamentări şi fă ca eu să nu-mi fac prea multe griji în privinţa mea.
Doamne, dăruieşte-mi simţ pentru umor, dă-mi harul să pot înţelege gluma pentru ca să am un pic de fericire în viaţă, fericire pe care s-o pot împărtăşi şi altora”.
Postări
