Fiind o călătorie scurtă de patru zile, la sfârşitul lunii trecute (în septembrie 2013), am voit sa fac cunoştinţă cu renumita cetate a Stambulului sau a Ţarigradului.
Originea oraşului este destul de veche, dar numele de Constantinopol l-a căpătat de la împăratul Constantin cel Mare, pentru ca, în ziua de 11 mai 330, într-un ceremonial fastuos, să fie declarat în faţa lumii întregi cel de-al doilea mare oraş al Romei. În anul 391, creştinismul devine religia oficială a statului. După moartea împăratului Teodosiu I, Imperiul Roman intră în declin, Constantinopolul devine capitala Romei de Răsărit, adică a Bizanţului. În anul 476, deşi Imperiul Roman de Vest se destramă, Roma de Răsărit continuă să se dezvolte, iar în perioada anilor 527-565 printre altele s-a construit şi celebra „Sfânta Sofia”. A se nota că patriarhul Constantinopolului îşi adaugă la titlu şi patriarh al celei de-a doua Rome, titlul neacceptat de întreaga creştinătate. Ce să mai vorbim de patriarhul Moscovei, care îşi adaugă titlu de patriarh al celei de-a treia şi ultima Romă? Nu în cele din urmă el se intitulează Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii. Rămâne de văzut ce înţelegem prin termenul de Rusia: e vorba de teritoriul de azi al Federaţiei sau până unde se întinde sfera de influenţă rusească. Nefiind expert în temă nu vreau să fac speculaţii şi să fiu înţeles eronat. În anul 1054 are loc Marea Schismă Orientală şi astfel Constantinopolul devine centru religios al Bisericii Ortodoxe. În anul 1261 a trecut sub conducerea paleologilor, iar apoi, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, oraşul a fost împresurat pentru prima oară de către otomani. Deşi cetatea a fost atacată de către Baiazid în anul 1390, iar în anul 1422 de către Murat al II-lea, ea fost cucerită abia în anul 1453 de otomani sub conducerea lui Mehmet al II-lea. În anul 1517 oraşul a fost numit Istambul, devenind centrul întregii comunităţi musulmane. În timpul primului război mondial, la 15 martie 1919, oraşul a fost ocupat de armatele aliate. După război sultanatul şi califatul au fost abrogate şi, la 13 octombrie 1923, Ankara a fost declarată capitala Republicii Turcia. După război, primul preşedinte al ţării va fi Mustafa Kemal Ataturk (1881-1938). A introdus reforme drastice, chiar dacă ele au fost în parte controversate. A introdus grafia latină, egalitatea femeilor cu bărbaţii, a abrogat privilegiile sultanilor şi ale celorlalţi lideri religioşi, respectarea minorităţilor etc. A pus bazele unui stat laic şi democratic. Cu toate acestea a persecutat pe comunişti.
Cât despre „Sfânta Sofia”, ea e considerată drept muzeu. Ea fost construită în anul 537 şi a fost folosită ca biserică până în anul 916; apoi ea devenit moschee până în anul 1934. În anul 1750, picturile bizantine au fost tencuite, rămânând doar câteva fresce printre care cele care prezintă pe Maica Domnului, Isus Cristos şi Dumnezeu Pantocrator. Ca suprafaţă biserica ocupă locul 4 după „Sfântul Paul” din Londra, „Sfântul Petru” din Roma şi Domul din Milano. Numele de „Sfânta Sofia” semnifică cele trei însuşiri atribuite de comunitatea creştină: Sfânta Sofia (sfânta Înţelepciune), sfânta Irina (Sfânta Pace) şi Sfânta Dynamis (Sfânta Putere).
Pentru construirea bisericii, nu au fost folosite nici un fel de materiale din lemn, au muncit neîntrerupt 5 ani de zile 100 de meşteri şi 10.000 de lucrători. Se estimează că s-au cheltuit circa 75 de milioane de bani de aur. Se spune că împăratul năzuia ca acest nou lăcaş sfânt să depăşească prin mărime şi splendoare Templul lui Solomon din Ierusalim. Impresionat de lucrare a exclamat: „Te-am întrecut, Solomoane!”
Pentru un turist creştin se oferă o privelişte jalnică gândindu-se la ce au simţit acele mii de creştini care se rugau, cântau şi celebrau sărbătorile împreună cu arhiereii lor, cu preoţii oraşului. Un politician român opta pentru o iniţiativă juridică pentru preluarea acestei imense bazilici creştine, floarea arhitecturii bizantine creştine. Nu este prima când lăcaşurile sfinte ale credincioşilor sunt luate în stăpânire de străini sau sun pur şi simplu distruse. Am putea aduce nenumărate exemple în acest sens începând cu victimele Reformei, confiscarea edificiilor greco-catolice în România, Rusia, Ucraina etc., dar nu în cele din urmă bombardarea acestora în timpul războiului recent din Balcani. Am putea concluziona cu lăcaşuri de cult în Africa, victime ale Shariei.
În timpul călătoriei ne-au fost prezentate şi clădirile de care s-a folosit sultanul Suleiman Magnificul pentru turci, dar pentru ceilalţi un pericol. A trăit între anii 1494 şi 1566. Suirea lui pe tron avut loc în anul 1520. S-a căsătorit cu Roxellana sau Hurrem. A cucerit multe popoare şi oraşe în afară de Viena. Domnia lui este caracterizată prin omucideri şi alte nedreptăţi. Şi-a ucis proprii, copii ca de exemplu, pe Mustafa, şi chiar pe prietenul lui cel mai apropiat, Ibrahim Paşa. În acest context, nota ghidul nostru, era ceva obişnuit ca monarhul, din teama că şi-ar pierde tronul, îşi lichida eventualii urmaşi. Însuşi Constantin, fiul Elenei, a recurs la acest procedeu.
Duminica, înainte de a pleca, am reuşit să vizitez biserica „Sfântul Anton” unde activează trei preoţi franciscani originari din Moldova. Am reuşit să concelebrez cu comunitatea italiană care lucrează în Turcia. În momentul când ieşeam pe stradă, însoţitorul meu mă atenţionează că nu am voie să ies în costum preoţesc pe stradă. Există o lege care interzice în public în reverendă sau haine călugăreşti, etc. Dar pe de altă parte am întâlnit pe stradă deservenţi ai cultului musulman. Dacă nu am auzit nici un dangăt de clopot, am auzit cel puţin chemarea muezinului cel puţin de trei ori pe zi la rugăciune la care mulţi iau în mână un soi de mătănii şi recită o rugăciune, mărturisirea credinţei devenind astfel un act public.
Turcia este o ţară care doreşte să intre în Uniunea Europeană. Am citit nu de mult că biserica din Niceea, unde s-a celebrat primul Conciliu ecumenic, a fost transformată, ca alte zeci de biserici creştine, în muzee. În Constantinopol s-au ţinut patru concilii ecumenice, ultimul nefiind recunoscut de Biserica Ortodoxă. Toate aceste biserici sunt astăzi muzee.
Închei aceste însemnări de călătorie într-o notă puţin umoristică. La cină am rugat chelnerul să-mi aducă o bere. Chelnerul s-a uitat la mine şi mi-a zis că ei respectă preceptele Coranului care interzice consumul de alcool. Dar, continuă el, acest lucru este valabil pe pământ, dar la etaj exista posibilitatea de a servi şi o bere, etajul nefiind... parter....
Postări
