Almanahul familiei creştine (XVI). Se apropie Prima Sfântă Împărtăşanie

XVI. Se apropie Prima Sfântă Împărtăşanie

Problema care se pune: cu cine stau la masă?

Să stau la masă cu ăla? Nu! Niciodată!

 

* La şcoală:

Nu, niciodată la masă cu ăla.

M-a minţit de atâtea ori.

Chiar şi mama îmi spune acelaşi lucru.

Nu, nu vreau stau ăla la masă.

El nu s-a spălat niciodată... de la el mă umplu de purici.

 

Acasă:

Nu, niciodată nu i-aş invita la masă.

Nici noi nu mergem la ei.

Cu ei la aceeaşi masă?

Mi-ar fi ruşine.

Tatăl este un escroc.

A fost şi la puşcărie.

Aşa că nu cu fiecare.

 

În Galileea acum două mii de ani Matei a scris:

Cu evazioniştii,

Cu trădătorii

Care ţin cu romanii,

Cu păgânii, cu cei necuraţi

Cu ăştia la masă?

Nu! Niciodată.

 

Asta e contra Legii.

Asta e contra lui Dumnezeu.

Acesta este un păcat.

Vampirii ăştia.

Ei se gândesc numai la portofelul lor.

Se îmbogăţesc cu banii noştri.

Bandiţii ăştia.

 

Isus merge mai departe.

Pe strada în Cafarnaum

Stă un vameş in biroul său.

El se numeşte Matei.

 

Isus spune:

Hei, tu! Vino cu mine! Am nevoie de tine!

Lasă totul şi mergi cu Isus!

El spune: Vino în casa mea! Fii musafirul meu!

 

Isus vine la el cu ucenicii săi.

Stau la Matei la masă la vameş.

Isus rupe pâinea. Şi mănâncă.

 

Vin şi alţi vameşi, prieteni de-ai lui Matei

Şi iarăşi alţii care un renume prost.

Toţi se aşează la masă cu Isus

Cu ucenicii săi, cu Matei

Toţi mănâncă şi sunt bucuroşi.

 

Farizeii vin în apropiere.

Ei ştiu exact legile şi vechile prescrieri

Acest Isus!

Sunt iritaţi:

El mănâncă cu ei. El bea cu ei.

El nu poate fi Dumnezeu. În nici un caz.

Este un idiot.

 

Ei vorbesc cu ucenicii:

El învăţătorul vostru,

De ce mănâncă cu pleava societăţii, chiar cu ei?

Se uită la farizei:

Vă spun eu de ce...

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor

Numai bolnavii

Au nevoie de mine.

 

Matei a scris toate acestea:

Ce gândeau farizeii:

Cu oameni ca aceştia la masă? Nu!

Ceea ce spune Isus:

Da, tocmai cu ei. Aşa vrea Dumnezeu.

 

(După Matei 9,9-13)

 

Doamne, Tatăl nostru, îţi mulţumim din toată inima pentru Fiul tău, Isus! El a fost prietenul celor nefericiţi. A stat la masă cu toţi care aveau nevoie de el, cu păcătoşii şi cu cei care nu voiau să ştie nimic de Dumnezeu. Te rugăm, Tată milostiv, binecuvântează-ne la masa ta şi fă ca să rămânem prieteni pentru totdeauna! Amin.

 

Minunea Bisericii

Un cetăţean german povesteşte următoarele : Am fost odată în Africa de Sud-Vest, unde am sărbătorit sfânta Liturghie. Nimeni nu înţelegea limba celuilalt. La un moment dat, când am făcut semnul crucii şi am pronunţat numele lui Isus, feţele lor creole se luminară. Am mâncat aceeaşi pâine, iar ei nu ştiau cum să-şi arate recunoştinţa lor. Nu ne văzusem niciodată. Graniţe sociale, geografice şi culturale erau între noi. Şi totuşi ne-au înconjurat braţe care nu sunt din această lume. Atunci mi-a căzut ca nişte solzi din ochi şi am început să înţeleg istoria Rusaliilor. Am înţeles minunea Bisericii.

Almanahul familiei creştine (XV). A învăţa să crezi împreună cu copiii

XV. A învăţa să crezi împreună cu copiii

Educaţia religioasă nu începe atunci când copiii pun întrebări în mod conştient, ci începând de la naştere... poate chiar în perioada sarcinii.

Copiii află.

- Părinţii mă iubesc aşa cum sunt eu. Mă iau în braţe, mă mângâie, îmi dau de mâncare, vorbesc cu mine.

- Seara, mă duc la pat, îmi dau un pupic şi-mi fac un semn pe frunte.

- Atunci când sunt bolnav, se îngrijesc de mine şi rămân lângă patul meu.

“Eu ştiu că bunul Dumnezeu

a făcut lumea cu păsări şi plante,

dar cel mai bun lucru pe care l-au făcut

sunt eu” (Gaby)

Aşa sau ceva asemănător copiii află, găsesc în familia lor gingăşie, dragoste, încredere şi fidelitate. Şi toate aceste experienţe sunt înainte de toate experienţe religioase. Cu mult înainte de a povesti copilului ceva despre Dumnezeu, copilul a aflat ce este mai important despre Dumnezeu: Dumnezeu mă iubeşte. În el sunt cuprins cu toată dragostea. Mă pot încrede în el. El este fidel, rămâne mere în apropierea noastră. Copilul învaţă să creadă prin tata şi mama.

Copiii retrăiesc

* Părinţii se roagă cu noi, ei mulţumesc lui Dumnezeu, când se bucură ei cer de la Dumnezeu, când sunt în necaz ei şi alţi oameni.

* Părinţii ne binecuvântează când ne aşezăm în pat sau pleacă din casă.

* Avem în locuinţă tablouri, desene şi cărţi care ne povestesc despre Isus şi despre alţi oameni care au încercat să trăiască ca el.

* Duminica, ne întâlnim cu alţii în biserică şi sărbătorim împreună sfânta Liturghie.

* Părinţii se gândesc cum ar putea să ajute alţi oameni care sunt bolnavi, care sunt nevoiaşi sau care sunt flămânzi.

-----------

Părinţii, prin cuvânt şi exemplu, sunt pentru copii primii vestitori ai credinţei şi martori pentru copiii lor. Dar există astăzi din ce în ce mai mulţi părinţi care prin copiii lor vin în contact din nou cu credinţa şi Biserica. Cu ei văd altfel lumea şi se minunează cu ei văzând minunea creaţiei. Prin copii şi întrebările lor se petrece de multe ori o nouă întâlnire cu Dumnezeul credinţei şi lumii noastre.

“Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea şi-a pierdut gustul, cu ce se va săra? La nimic nu mai este bună decât numai să se arunce afară şi să fie călcată de oameni” (Matei 5,13).

A se citi şi episodul binecuvântării copiilor: Matei 19,10-17.

A povesti despre Isus

După moartea lui Isus, primii creştini au început să povestească altor oameni despre spusele lui Isus şi cele întâmplate cu el. Aceste evenimente au fost mai întâi povestite prin viu grai şi apoi au fost scrise. Le putem găsi în Noul Testament. Mesajul lui Isus a îmbucurat pe mulţi şi le-a dat curaj să se străduiască a trăi creştineşte. Tata şi mama pot povesti copiilor că Isus i-a iubit într-un mod deosebit pe copii.

Există multe cărţi cu poze, Biblii pentru copii, postere şi cântece care îi pot ajuta să-l înţeleagă pe Isus. Puteţi căuta în librarii, în biblioteci şi chiar la parohie cărţi folositoare pentru copii. Nu pierdeţi ocazia şi folosiţi asemenea prilejuri de a procura copiilor asemenea material care rămâne în memoria copiilor voştri.

A se ruga cu copii în familie

Când părinţii cu copiii lor se roagă, prin rugăciunea lor încep o discuţie cu Dumnezeu, îi mulţumesc, îl preamăresc, îl laudă şi-i spun cererile şi grijile lor. Tot ce i-a încântat, ceea ce au trăit sau chiar i-a supărat îi pot povesti lui Dumnezeu.

Când e vorba de copii mai mici, e bine ca părinţii să repete anumite propoziţii.

Unii părinţi vor formula rugăciuni libere. Cu timpul, copiii se vor deprinde cu acest mod de a se ruga. Există şi alte forme de a se ruga: a cânta un cântec, a povesti o istorioară biblică care se poate comenta şi chiar a privi un tablou. A se ruga nu e legat de anumite timpuri, dar e bine să se introducă timpuri de rugăciune. Timpurile pot fi diferite. Pentru mulţi, seara este ocazia cea mai bună, după cină, a se ruga la masă sau în camera copiilor, să se povestească întâmplările zilei.

"Cu cât rugăciunea devenea mai interioară şi mai evlavioasă, cu atât mai mult am început să zic mai puţin. Până la urmă am devenit tăcut" (Soren Kierkegaard).

Însemnări de călătorie (VI): Peregrinari în luna iulie 2011

Însemnări de călătorie: iulie 2011

Înainte de a primi noua parohie, Weistrach, am putut să mă bucur de trei săptămâni de concediu. Având drept locţiitor un confrate originar dintr-o localitate unde Ştefan cel Mare a repurtat una dintre cele mai victorii în bătăliile sale, m-am pregătit pentru concediu.

Primul popas a fost la o parohie din Ungaria, de unde, în 1989, pe 13 ianuarie, porneam spre Austria. Casa parohială a fost puţin renovata prin îngrijirea unui diacon permanent care s-a instalat în casa parohială. Întâmplarea face că eu am fost ultimul paroh temporar cu reşedinţa în acea casă. Am putut să poposesc doar într-un singur loc, şi anume în casa primarului de atunci, astăzi trecut la pensie. Bucuria mi-a fost mare când m-am întâlnit cu nepoata lui, a cărei mamă am putut s-o botez la vârsta de 15 ani. Fiind de religie evanghelică, mai bine zis chiar ateu, primarul nu s-a îngrijit de botezul fiicei sale. După lungi tratative s-a lăsat convins. Pe lângă aceasta era un om corect şi foarte preţuit de către ai săi, pentru care a fost ales în vreo câteva perioade.

A doua seară am poposit în Cenadul unguresc, o localitate aproape de frontieră, având patru biserici: romano-catolică, reformată, română-ortodoxă şi sârb-ortodoxă. Deja plăcuţa multilingvă de la intrare în localitate ne dă de înţeles că ne aflăm într-o localitate din Banatul unguresc. Gazda unde am poposit m-a vizitat în 1990 şi nu a plecat până nu i-am găsit un loc de muncă, lucru pe care astăzi nu l-aş putea face, din cauza noilor condiţii.

Am trecut cu bine vama Nădlac, de unde am pornit sus, spre Oradea, unde am fost oaspete într-o parohie unde preotul a plecat de la oraş şi locuieşte în mijlocul enoriaşilor lui. Ce frumos când preotul nu este funcţionar sau navetist!

Următoarea zi am pornit spre zona Maramureşului. Printre obiectivele vizitate a fost şi Sighetul Marmaţiei unde se află acel loc de neuitat unde au pierit mulţi oameni mari, floarea oamenilor de cultură. Am poposit într-o parohie greco-catolică care a căzut de acord cu partea ortodoxă de a sluji alternativ în aceeaşi biserică. Deci este posibil şi acest lucru!

În următoarele zile am poposit în mai multe parohii cu biserici de lemn, dintre care două mi s-au părut deosebit de frumoase. Pe aceste meleaguri am auzit expresiile: latinizant şi bizantinizant. E vorba de tendinţele a diferite biserici de a se apropia mai mult de Biserica Latină, iar cealaltă parte de multe ori trecând la cealaltă extremă, privind cu reticenţă la devoţiuni care s-au împământenit deja înainte de 1948. În acest caz am avea de-a face o biserică “îngheţată” între şapte concilii, cu o liturgie veche şi un limbaj al vechilor cazanii !

Punctul culminant al călătoriei a fost în Maramureşul de sus aflat în Ucraina. Din cât se pare, această zonă a făcut parte ca şi Ardealul din fosta monarhie austro-ungară. Graniţele apărute după Primul Război Mondial au despărţit această parte de România. Greco-catolicii pe care i-am întâlnit în numeroase localităţi ca Slatina, Biserica Albă sunt supuşi bisericeşte de Episcopia de Mukacevo. Am participat la hramul unei biserici pe stil vechi cu hramul “Sf. Ap. Petru şi Paul”. Am fost plăcut emoţionat auzind un cântec arhicunoscut şi pe meleagurile natale: Ei sunt fundatorii Bisericii Romei... Petru şi Paul sfinţi prea fericiţi cu îndurare să ne ocrotiţi. La sfârşitul sfintei Liturghii confraţii m-au rugat să spun câteva cuvinte de “învăţătura”: Să rămână uniţi în credinţa moştenită de la străbunici şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru libertatea obţinută. Am plecat totuşi cu un semn de întrebare: De ce la recensământ românii din Ucraina unii s-au declarat români şi alţii moldoveni?

Tot cam în aceeaşi perioadă am fost invitat la o nunta oşenească. Frumoase tradiţii! Merită de vizitat nordul României!

Trecând pe la Bârsana, un loc minunat turistic, am vizitat şi mănăstirea ortodoxă. Pe partea a stânga era o măicuţă care vindea devoţionale, cărţi de rugăciuni etc. Am rămas plăcut uimit când a remarcat frumuseţea rozariilor pe care le vindea şi mai ales a broşurii cu Novena către sfântul Anton de Padova (nu Antonie pustnicul). E lăudabil când BOR participă la răspândirea cultului sfântului Rozariu şi mai ales al sfântului Anton de Padova atât de cunoscut!

Următorul popas l-am făcut la Siret, Soloneţu Nou, unde m-am întâlnit cu un parlamentar.

Am coborât în centrul Moldovei unde mi-am vizitat părinţii şi rudele răposate şi, astfel, cu acumulatorul sufletesc bine încărcat, am pornit din nou la muncă.