miercuri, 9 februarie 2011

Fostul premier britanic Tony Blair într-o discuţie despre convertirea sa


Tony Blair
Cu ocazia vizitei papale în Marea Britanie, Tony Blair a vorbit pentru prima dată despre convertirea lui la Biserica Catolică la al doilea program al radioului BBC. Iată aici un extras. 

L-aţi întâlnit pe papă. Ce impresie v-a făcut!

El este o persoană foarte prietenoasă şi inteligenţă. Gradul lui de inteligenţă ne duce cu ideea că el ar fi rece şi distanţat. Însă eu l-am găsit ca fiind foarte călduros la inimă. Un mare gânditor, dar şi o persoană simplă, care iradiază multă omenitate. Cred că s-a putut vedea acest lucru în cursul vizitei sale. 

Trecerea dvs. la Biserica Catolică acum doi ani a dat naştere a dat naştere la multe discuţii. De ce aţi făcut acest pas?

A fost ca o întoarcere acasă. Eu eram condus de ideea că Biserica Catolică este o instituţie universală prezentă în toate ţările. Şi ea este religia soţiei şi copiilor mei. Prin faptul că am trecut la religia catolică, respectul meu faţă de Biserica Anglicană nu s-a micşorat. Această problemă mă priveşte numai pe mine. De altfel, sunt un promotor al unirii tuturor confesiunilor creştine şi al dialogului cu celelalte comunităţi ecleziale. 

De ce aţi schimbat comunitatea eclezială înainte de retragerea din funcţia de prim-ministru?

Hotărârea fusese luată cu mult înainte. Dacă m-aş fi convertit înainte, în timpul cât eram prim-ministru, m-ar fi atacat foarte mult mass-media. Pe atunci aveam destule probleme. 

Aţi fost educat religios?

Da şi nu. Mama nu era o anglicană prea practicantă, iar tata era ateu. Mai târziu, în timpul studiilor de la Oxford, un profesor deosebit m-a adus aproape de credinţa. El m-a convins că credinţa şi raţiunea nu pot fi contrare. Mi-era dor de credinţă şi învăţătorul meu m-a ajutat în această privinţă. 

Purtătorul dvs. de cuvânt a spus odată că în Downing Street despre Dumnezeu nu se vorbeşte deloc. Dvs. aţi afirmat mai târziu că v-ar fi declarat nebun dacă lumea ar fi ştiut că vă rugaţi şi că cereţi ajutorul Creatorului pentru a fi mângâiat.

Această este o problemă a culturii noastre europene. Dacă Obama încheie discursul sau prin cuvintele: “Binecuvântează, Doamne, America!”, nu se miră nimeni. Dacă aş fi spus: “Doamne, binecuvântează Anglia!”, toţi ar fi spus că aşa ceva nu se poate face. M-ar fi crezut drept adept al teocraţiei. 

Credinţa v-a schimbat felul de a face politică?

Am dobândit mai mult curaj în diferite situaţii Nu m-am aşezat într-un colţ şi nu l-am întrebat pe Dumnezeu dacă primesc răsplată cea mai mică. Credinţa nu ajută dacă o hotărâre este corectă. Dar ea îţi da puterea necesară pentru hotărâre. 

Chiar şi atunci când e vorba de a duce un război cu mii de morţi?

Aici e hotărârea foarte grea. Dar şi împotrivă războiului, că, de exemplu, în Bosnia sau Ruanda pot muri mii de oameni. 

Vă rugaţi des?

Mă rog şi citesc Biblia. Chiar şi Koranul. Chiar şi ieri. Mă ajută să înţeleg că toate confesiunile au ceva comun. Secolul XX a fost secolul conflictelor ideologice. Secolul XXI va fi dominat de conflicte religioase. Noi le putem împiedică dacă ducem un dialog şi dacă ne cunoaştem reciproc. Chiar şi vizita papei a fost foarte folositoare.

Traducere din revista Kirche In de pr. Iosif Mareş

luni, 7 februarie 2011

Almanahul familiei creştine (VII). Căsătoria - o istorie de viaţă

VII. Căsătoria - o istorie de viaţă

“Viitorul nu se aşteaptă: trebuie să mergem în întâmpinarea lui”, spune un proverb sudamerican.

Cine se căsătoreşte, are în faţa lui o istorie mobilă a vieţii: a trăi în doi, a se hotărî pentru a avea copii, a trăi împreună cu copiii, a lăsa liberi pe copii, a deveni bunici.

“Dragostea are limbajul ei propriu, căsătoria revine la limbajul ei popular”. Acest vechi proverb rusesc desemnează situaţia din primii ani. Timpul îndrăgostirii a trecut, ziua obişnuită cu limbajul ei obişnuit se întoarce. (Tinerii) căsătoriţi trebuie să constate că multe din aşteptările lor, dorinţele lor şi visele lor sunt depăşite de realitate. Acest timp al “dezamăgirii” are pe lângă experienţele amare şi părţi pozitive: ambii parteneri devin liberi de iluzii şi de “tablourile” pe care şi le făcuseră - ei pot practic acum să se descopere cu adevărat şi ca atare să înveţe iubirea. Ei pot prin aceasta să fie aşa cum sunt în realitate. Ceea ce a fascinat înainte acum devine real; ceea ce înainte rămăsese nedescoperit poate acum fascina. Căsătoriţii îşi recunosc diversitatea lor şi acceptă puterile şi slăbiciunile lor. Nu toţi reuşesc acest lucru şi, de aceea, urmează de multe ori despărţirea.

Apariţia unui copil în familie este un eveniment important şi pentru mulţi un adevărat miracol. Cei căsătoriţi devin mamă şi tată. Prin acceptarea copilului îşi exprimă curaj în viaţă, bucuria şi speranţa în viaţă. Ei sunt un cadou şi o sarcină încredinţată. Prin ei se schimbă şi legătura matrimonială.

Multe din cele care mai înainte erau de la sine înţeles posibile pot deveni limitabile sau greu accesibile: vizita spontană la prieteni, liniştea netulburată a nopţii, o ieşire la sfârşitul săptămânii. Acum e momentul ca părinţii să nu uite: că au devenit părinţi, dar au rămas căsătoriţi!

Ei trebuie să ia în serios interesele lor, necesităţile şi dorinţele lor. De aceea, este important ca să aibă un cerc de prieteni şi să activeze pe cât e posibil în diferite asociaţii. 

Tot mai multe sunt cazurile în care cuplurile nu pot avea copii din motive independente de voinţa lor. Şi această situaţie trebuie depăşită împreună.

Odată cu plecarea copiilor din familie, mai rămân de multe ori 10 sau chiar douăzeci de ani de viaţă comună. Părinţii au mai mult timp pentru ei, pot întreprinde mai multe şi chiar împlini multe dorinţe. 

Multor soţi le pare grea această situaţie. Trebuie timp pentru a se acomoda. Pensionarea aduce deseori situaţia de a se izola de alţii. Odată cu trecerea anilor, soţii devin şi mai dependenţi unul de celălalt. Starea de slăbiciune trupească şi boala cer solidaritate şi ajutor.

Mulţi soţi vârstnici rămân tineri cu nepoţii lor. Liberi de multe răspunderi, le pot oferi mai multă răbdare şi înţelegere. Ceea ce au omis la copiii lor, le posedă acum cu vârf şi îndesat: timp şi răbdare în a povesti, a citi, a se juca, a se distra.

Spaţiul de timp câştigat poate să se scurteze dacă proprii părinţi au nevoie de îngrijire şi poate că această grijă devine permanentă.

Acum avem slavă Domnului
Iarăşi mai mult timp pentru noi.
Copiii noştri au nevoie
numai din când în când de ajutorul nostru.
Adesea simţim că suntem singuri.
Practic suntem bucuroşi,
că avem timp unul pentru altul.
Doamne, ajută-ne să descoperim
cât valorăm unul pentru altul
acum şi pentru totdeauna.
Amin.


duminică, 6 februarie 2011

Almanahul familiei creştine (VI). Jubileuri

VI. Jubileuri

1 an: Jubileul de bumbac

5 ani: Jubileul de lemn

6 ani şi jumătate: Jubileul de cositor

7 ani: Jubileul de cupru

8 ani: Jubileul de tablă

10 ani: Jubileul de trandafir

12 ani şi jumătate: Jubileul de pătrunjel

15 ani: Jubileul de cristal

20 ani: Jubileul de porţelan

25 ani: Jubileul de argint

30 ani: Jubileul de perle

35 ani: Jubileul de pânză

37 ani şi jumătate: Jubileul de aluminiu

40 ani: Jubileul de rubin

50 ani: Jubileul de aur

60 ani: Jubileul de diamant

65 ani: Jubileul de fier

67 ani şi jumătate: Jubileul de piatră

70 ani: Jubileul de har (graţie)

75 ani: Jubileul bijuteriilor împărăteşti

sâmbătă, 5 februarie 2011

Almanahul familiei creştine (V). Pregătirile pentru cununia religioasă

V. Pregătirile pentru cununia religioasă

Cu mulţi ani în urmă se prezentau doi tineri care aveau intenţia să se căsătorească. Prima întrebare pe care am pus-o a fost cam de când se cunosc. Răspunsul a fost cât se poate de cinstit: cam de trei săptămâni. S-au cunoscut în tren. I-am sfătuit să mai aştepte, iar ei au fost perfect de acord. 

La mine în parohie tinerii se anunţă cel puţin cu 6 luni înainte de cununia religioasă. E bine ca mirii să meargă la oficiul parohial pentru a se anunţa pentru o zi anumită, eventual şi ora fixă pentru ca părintele paroh să-i poată programa, respectiv să le poată împlini dorinţa pe cât posibil. 

Este important ca această sărbătoare să fie pregătită din timp şi cât mai amănunţit. Este un eveniment unic în istoria mirilor. Dacă e vorba de căsătorie mixtă este bine ca cele două Biserici să fie informate. 

Cei doi miri se vor prezenta la oficiul parohial unde vor fi întrebaţi asupra căsătoriei. 

E foarte important ca biserica să fie frumos împodobită. Se vor pregăti lecturile biblice, rugăciunea universală, eventual meditaţii. De asemenea, este bine să se stabilească şi partea muzicală.

Invitaţiile sunt importante. Ele fac parte din bucuria generată când două persoane, bărbat şi femeie promit în faţa lui Dumnezeu şi a comunităţii fidelitate şi iubire fermă.

Drept moto pentru aceste invitaţii se pot adăuga şi alte cugetări sau expresii, ca, de exemplu:

a) “Dragostea toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toata le îndură” (1Cor 13,7)

b) “Drumul prin viaţă poate fi parcurs mergând mână-n mână” (Eugen Ionescu)

c) “Tu, Doamne, eşti în mijlocul nostru şi ţie ne rugăm: Nu ne lăsa!” (Ieremia 14,9)

d) “Daca cineva iubeşte cu adevărat, va permite celuilalt să fie aşa cum este, cum a fost şi cum va fi” (Michel Quoist)

e) “Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Matei 18,20)

f) “Experienţa ne învaţă că dragostea nu constă în a se privi reciproc în ochi, ci a se uita în aceeaşi direcţie”. Antoine de Saint-Exupery

g) “Oamenii care trăiesc din speranţă văd mai departe; oamenii care trăiesc din aceeaşi dragoste, văd mai adânc; oamenii care trăiesc din aceeaşi credinţă văd totul în altă lumină” (Lothar Zenetti)

vineri, 4 februarie 2011

Almanahul familiei creştine (IV). A trăi într-o căsătorie mixtă

IV. A trăi într-o căsătorie mixtă 

Discuţiile cu conţinut religios între cei căsătoriţi nu sunt totdeauna uşoare. Adeseori rămâne ideea că “noi credem în acelaşi Dumnezeu”. Această credinţă a crescut totdeauna în mod concret într-o biserică. Tradiţii catolice, ortodoxe sau evanghelice sunt adânc întipărite. Cel mai târziu la botezul copilului se pune întrebarea în care biserică să fie botezat copilul. Aici trebuie să hotărască părinţii aşa cum au promis la cununie. 

În acelaşi timp vor descoperi ceea ce au comun cum ar fi în multe cazuri obligativitatea frecventării slujbei duminicale. Adesea au loc discuţii despre agenda duminicală a familiei. Vizitarea celor două slujbe îi ajută să înţeleagă mai bine cealaltă biserică.

În acest sens iată ce scriu, în anul 1985, Conferinţa Episcopală Germană şi Consiliul Bisericii Evanghelice din Germania:

“Creştinii din diferite Biserici nu pot rezolva greutăţile şi deosebirile care s-au adunat într-o istorie atât de lungă şi dureroasă. Dar, dacă ei au respect pentru religia celuilalt, câştigă o pătrundere mai profundă a credinţei şi crează condiţii fără de care nu se poate dialoga mai departe. Dacă ei trebuie să sufere această despărţire care încă mai persistă, ei vor contribui în găsirea a noi drumuri spre ţelul unităţii în Cristos”.

Deja înfrumuseţarea bisericii, cântecele, riturile, semne şi gesturi dau ocazie la întrebări şi explicaţii. Acelaşi lucru e valabil şi la sărbătorile din timpul anului: De ce sărbătoreşte Joia Verde Biserica Catolică? se întreabă partea necatolică.

În Europa occidentală, mai ales în Germania, trăiesc mulţi mahomedani al căror număr creşte vertiginos. Dacă un catolic sau catolică se căsătoreşte cu un musulman, trebuie să ştie cum este privită la ei familia şi căsătoria. Pentru o căsătorie validă cu un musulman, budist, hindu, evreu este necesară dispensa episcopală. Dreptul matrimonial catolic aşteaptă o mare cooperare din partea necreştină în problema creşterii copiilor. Tradiţia islamică consideră copilul unui musulman drept musulman. 

Înainte de a încheia o căsătorie cu un partener necatolic sau necreştin trebuie să aibă loc nişte discuţii între parteneri pentru a se evita eventuale conflicte în timpul vieţii. Nu trebuie să uităm că există fundamentalişti, oameni care nu tolerează nimic. Recomand un film inspirat dintr-un caz care nu este unic în viaţa de zi cu zi. Titlul filmului se numeşte aproximativ: Nu fără fiica mea. După ce au trăit împreună un timp îndelungat, tatăl musulman ia copilul şi merge într-o ţară musulmană şi-l obligă să practice religia sa. Cu eforturi supraumane reuşeşte mama să-şi aducă înapoi acasă. Cu ocazia vizitei în Iordania am vizitat şi oraşul Aqaba în sudul ţării unde preotul melkit el însuşi de origine arabă mi-a povestit câte ceva din viaţa creştinilor de origine arabă.

Conclud cu ideea că, înainte de a încheia o căsătorie, să lăsăm să judece nu numai inima, ci şi mintea cât de cât.


joi, 3 februarie 2011

Almanahul familiei creştine (III). “Căsătoria mixtă” - e o problemă?

III. “Căsătoria mixtă” - e o problemă?

Iubirea existentă între doi oameni nu mai ţine cont de frontierele confesionale. Totuşi, în acest caz, s-ar putea ivi următoarele întrebări:

• Ne căsătorim în faţa preotului catolic sau în faţa celui necatolic?

• Pot să ia parte ambii preoţi?

• În ce Biserică vor fi botezaţi şi crescuţi copiii noştri?

• Unde vom merge mai târziu la slujbă? De care comunitate vom aparţine?

Biserica Catolică şi comunităţile ecleziale evanghelice (bisericile evanghelice) s-au apropiat în ultimii ani şi decenii. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre unitatea deplină în credinţă. De aceea, şi problemele celor căsătoriţi mixt şi care sunt ajutaţi de Bisericile lor.

1. Căsătoria mixtă (catolico-evanghelică)

Evanghelicii nu au nici o problemă în această privinţă. Greutăţile existente până în prezent au fost înlăturate.

În Biserica Catolică pentru încheierea unei cununii cu un creştin evangelic este necesară o permisiune, care în Germania o poate da parohul locului. Partea catolică primeşte următoarele întrebări:

• Promiteţi că veţi trăi şi mărturisi credinţa catolică?

• Sunteţi conştient că aveţi datoria de a lăsa copiii dvs. să fie botezaţi şi educaţi în religia catolică?

• Promiteţi că vă veţi strădui să împliniţi această poruncă după puterile voastre?

Partea evanghelică este informată despre datoriile şi promisiunile părţii catolice.

2. Dispensa de formă

Obligativitatea formei înseamnă: Căsătoria e validă dacă cei doi s-au căsătorit în faţa preotului catolic şi a doi martori. Evanghelicii recunosc validitatea cununiei chiar dacă ea s-a încheiat în faţa stării civile. De aceea, într-o căsătorie mixtă trebuie încercată cununia bisericească în faţa preotului catolic în biserica catolică. La cununie poate participa şi pastorul evanghelic.

Dacă părţii catolice este imposibilă cununia în faţa preotului catolic sau a diaconului, episcopul locului poate dispensa de această formă. Pentru aceasta trebuie să existe un motiv grav, iar pe de altă parte partea catolică este obligată să respecte datoriile ca la oricare cununie: adică botezarea şi creşterea copiilor în credinţa catolică etc. Aceasta dispensă va fi cerută de către parohul catolic de la episcopul său.

Personal am avut un caz similar: un tânăr romano-catolic din parohie a cunoscut o tânără evanghelică din Cehia. Tânăra s-a prezentat la mine şi m-a invitat la cununia ei. Cunoscând prescripţiile i-am invitat pe amândoi care au semnat că vor respecta datoria de a boteza copiii şi a-i creşte în credinţa catolică. Motivele miresei erau următoarele: renunţând la familie, la patrie, la comunitatea în care crescut consideră că este datoare la un mic gest vizavi de ceilalţi. Episcopul a acordat dispensa imediat. Au trecut mulţi ani de atunci. Copiii au fost botezaţi în biserica noastră, unul din băieţi este ministrant, iar fata lor s-a înscris la pregătire pentru sacramentul Mirului. Mama, rămânând evanghelică, frecventează mai des biserica noastră decât soţul catolic.

3. Formele posibile de cununie religioasă:

• Căsătoria în faţa preotului catolic într-o biserică catolică.

• Căsătoria în faţa preotului catolic într-o biserică cu participarea pastorului evanghelic, aşa-numita căsătorie comună sau căsătorie ecumenică.

• Căsătorie evanghelică în faţa pastorului evanghelic în biserica evanghelică cu dispensa episcopală.

• Căsătoria evanghelică în faţa pastorului evanghelic în biserica evanghelică cu participarea preotului catolic cu dispensa episcopală, aşa-numita căsătorie comună sau căsătorie ecumenică.

Înainte de a porni la celebrarea sfintei Căsătorii, mirii se vor duce la preotul catolic care-i va informa conform obiceiului locului şi a hotărârilor Conferinţei Episcopale. În Austria există în fiecare decanat un loc unde mirii sunt informaţi şi pregătiţi pentru acest sacrament de o comisie din care fac parte: un sociolog medic, jurist o familie tânără etc., nelipsind şi un preot desemnat de episcop. Primul pas este apoi publicarea intenţiei lor într-un panou bisericesc aflat în incinta bisericii sau potrivit uzanţelor locale şi diecezane.


marți, 1 februarie 2011

Almanahul familiei creştine (II). Maturizare în vederea căsătoriei

II. Maturizare în vederea căsătoriei

Următorii paşi sunt deosebit de importanţi:

a) a te accepta aşa cum eşti, slăbiciunile şi rezistenţa, a fi conştient de speranţele şi temerile proprii, a fi capabil de a le judeca, a le aprecia şi dezaprecia

b) a-ţi accepta feminitatea şi bărbăţia

c) reciprocitate în comportament: a fi sensibil, a corespunde aşteptărilor. E nevoie şi de puţină fantezie.

d) a lua rămas bun de la legăturile copilăreşti vizavi de părinţi

e) a ieşi de sub influenţele externe

f) relativizarea pretenţiilor, a fi pregătit pentru a face faţă greutăţilor, împotrivirilor

g) a fi capabil de dialog.

h) decizie fermă de a fi alături de partener(ă)  pentru totdeauna

i) a fi conştient de responsabilitate, responsabil vizavi de viaţa proprie, de viaţa în cuplu.

Cununia religioasă

Creştinii îşi bazează încrederea în promisiunea lui Dumnezeu: “Tu eşti capabil de iubire irevocabilă!” Această iubire este transmisă de fidelitatea şi responsabilitatea vizavi de urmaşi. Biserica Catolică consideră indisolubilă această iubire reciprocă.

În Biserica Catolică căsătoria este numită sacrament sau taină. Nu sărbătorirea cununiei bisericeşti este sacramentul, ci întreaga viaţă de căsătorit. Acolo unde femeia şi bărbatul se unesc în iubire pe care o fac să rodească în copiii lor iubire pătrunsă de responsabilitate şi care sunt capabili la reconciliere şi iertare, acolo căsătoria devine un semn al iubirii lui Dumnezeu.

Nu întâmplător profeţii Vechiului Testament prezintă istoria lui Dumnezeu cu omul drept o legătură matrimonială. În Noul Testament căsătoria este descrisă ca un spaţiu al experienţei istoriei iubirii lui Cristos faţă de om şi faţă de Biserică.

Cununia religioasă presupune o decizie liberă şi conştientă. Mirilor le este greu câteodată să motiveze de ce vor să se căsătorească religios. Deseori ei se exprimă cam în felul acesta:

“...Pentru că e aşa de frumoasă cununia religioasă“. În spatele acestei motivaţii aparent superficiale se adăposteşte importanţa sacramentului. Punctele principale ale vieţii lor ca de exemplul nunta se sărbătoresc cu fast. Dacă drumurile vieţii a doi oameni se apropie unul de altul, este motiv de sărbătoare, de bucurie şi de recunoştinţă. Speranţa într-un viitor fericit se exprimă şi prin semne ca de exemplu prin dăruirea verighetelor, cuvântul decisiv DA, împreunarea mâinilor şi prin impunerea stolei preoţeşti. La aceasta se mai adaugă obiceiuri locale, ca, de exemplu, jurământul cu mâna pe cruce. Tradiţiile locale uneori sunt foarte bogate.

“...Pentru că noi cerem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsătoriei noastre“. Perechile tinere care se iubesc şi vor să se căsătorească trăiesc cu ideea că vor reuşi în viaţa de căsătorie. Credinţa ne învaţă că nu putem face toate şi că trebuie să ne încredem în acela care ne-a spus: DA. Noi numim acest DA binecuvântare. Cuvântul e de origine latină: benedicere = a zice bine. El ne doreşte tot binele. Sacramentul Căsătoriei înseamnă cu alte cuvinte: “Voi nu veţi merge singuri pe drumul vieţii. Eu, Dumnezeu, sunt cu voi oriunde veţi merge în viaţă”.

“....Pentru că credinţa uneşte mai mult viaţa noastră şi ne dăruieşte sprijin“. Cine se căsătoreşte are dorinţa fermă de a duce o viaţă lungă împreună. Mirii sunt convinşi că prin cununia religioasă toată viaţa lor e imprimată de asistenţa lui Dumnezeu. Promisiunea “în faţa lui Dumnezeu” şi promisiunea lui Dumnezeu sunt trăite şi reînnoite în viaţa lor dacă între ei domneşte încrederea reciprocă, dacă sunt unul pentru altul, iar pentru alţii drept mărturii ale iubirii lui Dumnezeu faţă de cei din jur, dacă sunt capabili de a împărţi bucuriile şi necazurile vieţii.