sâmbătă, 27 martie 2010

Prelegerea 4. Creştinul şi umorul

Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Prelegerea 4. Creştinul şi umorul

Umorul este fratele vitreg al glumei; el nu stimulează râsul, este mai degrabă calm, încet. Gluma este adesea de origine îndoielnică şi care, profitând de slăbiciunile umane, provoacă râsul semenilor. Gluma eliberează câteodată, ea străluceşte prin conţinutul ei. Dar nu este de lungă durată şi pierde în durere dreptul la existenţă. Umorul este căutat drept ca un dar al Duhului Sfânt care nu răneşte pe nimeni, nu înjoseşte pe nimeni.
Fiecare creştin ar trebui să fie conştient de mântuirea sa şi, de aceea, recunoscător şi bucuros chiar şi atunci când suferă. Un tip literar al umorului este Don Camillo: deschis, cinstit, spontan. Chiar şi Dumnezeu are umor. De această părere este un mare psiholog german creştin Jorg Muller.
Există în Sfânta Scriptură două povestiri care ar conţine un umor foarte discret.
1. „Şi iată că, în aceeaşi zi, doi dintre ucenici se duceau spre un sat numit Emaus, cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi s-a apropiat şi mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus; «Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?» Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: «Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?» El le-a zis: «Ce anume?» Ei au spus: «Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri. Ba, mai mult, unele femei dintre ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut», Atunci le-a spus: «O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?» Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.
Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe, dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi pentru că se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite». Atunci a intrat să rămână cu ei. Si, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: «Oare nu ne ardea inima când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?»” (Luca 24,13-32)
Această povestire ridică semne de întrebare: De ce se comportă Isus aşa şi nu altfel? De ce se face că ar vrea să meargă mai departe? I-ar fi putut întreba: „Pot să rămân puţin cu voi?” Totuşi, intenţia lui a fost ca cei doi bărbaţi să exprime dorinţa lor. Ceea ce a făcut Isus este mai mult decât un joc. Totuşi, să-mi fie permis să îndrăznesc să scot în evidenţă aspectul plin de umor al acestei povestiri.
2. „După acestea Isus s-a arătat din nou discipolilor lângă Marea Tiberiadei şi li s-a arătat astfel: Erau împreună Simon Petru şi Toma cel numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii lui. Simon Petru le-a spus: «Mă duc să pescuiesc». Ei i-au zis: «Mergem şi noi cu tine». Au ieşit şi s-au urcat în barcă, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Când era acum dimineaţă, Isus stătea pe mal, dar discipolii nu ştiau că este Isus. Aşadar, Isus le-a zis: «Copii, nu aveţi ceva de mâncare?» I-au răspuns: «Nu». Atunci le-a zis: «Aruncaţi năvodul în partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi». Ei l-au aruncat şi nu-l mai puteau trage din cauza mulţimii peştilor. Atunci, discipolul acela pe care Isus îl iubea i-a spus lui Petru: «E Domnul!» Simon Petru, auzind că este Domnul, s-a încins cu haina – pentru că era dezbrăcat – şi s-a aruncat în mare”. (Ioan 21,1-7)
Cum şi unde îl găseşte creştinul pe Dumnezeu? Cum stă cu umorul? Cred că ar fi foarte potrivit să ne rugăm împreună cu sfântul Toma Morus pentru umor. În spaţiul germanofon există o carte comună de rugăciuni, cântece, devoţiuni numită „Gotteslob” (Lauda lui Dumnezeu). Pe pagina 35, nr. 3, găsim textul renumitului cancelar declarat sfânt de către Biserică şi care a pus credinţa înaintea familiei. Iată traducerea liberă a acestei rugăciuni:
„Doamne, dăruieşte-mi o bună digestie... Dăruieşte-mi sănătatea trupului şi simţul necesar îl a-l menţine bine. Dăruieşte-mi un suflet sfânt ca să nu intre în panică în faţa păcatului, ci să găsească mijlocul de a pune totul în ordine.
Dăruieşte-mi un suflet care să nu cunoască plictiseala, care nu cunoaşte murmurul şi nici suspine şi lamentări şi fă ca eu să nu-mi fac prea multe griji în privinţa mea.
Doamne, dăruieşte-mi simţ pentru umor, dă-mi harul să pot înţelege gluma pentru ca să am un pic de fericire în viaţă, fericire pe care s-o pot împărtăşi şi altora”.

miercuri, 24 martie 2010

Să ne cunoaştem Biserica!

Stimaţi vizitatori ai blogului meu!
Se afirmă câteodată că minorităţile nu sunt prea cunoscute, mass-media acordând importanţă mai mare majorităţii.
În România, ca şi în multe alte ţări, Biserica Catolică este în minoritate, dar asta nu înseamnă că nu este vie ca şi Biserica majoritară.
M-am gândit că nu ar fi inoportună o serie cu titlul: Să ne cunoaştem Biserica! Mă refer la cea catolică de toate riturile: romano-, greco- şi armeano-catolică.
Am adunat date despre aceste comunităţi din diferite cărţi, de pe internet, din mass-media. Poate multe informaţii nu sunt complete, nu sunt perfecte. Dacă s-a strecurat vreo greşală, ea se poate corecta. Una din bazele ecumenismului este tocmai cunoaşterea. Alta ar fi renunţarea la prejudecăţi. Se poate vorbi mult, dar, în cele din urmă, faptele contează cel mai mult.
Voi purcede alfabetic pe judeţe şi, dacă apar observaţii şi reacţii ale vizitatorilor, voi tine cont şi de acestea.
Vă doresc o lecturare plăcută!

Să ne cunoaştem Biserica!

Stimaţi vizitatori ai blogului meu!
Se afirmă câteodată că minorităţile nu sunt prea cunoscute, mass-media acordând importanţă mai mare majorităţii.
În România, ca şi în multe alte ţări, Biserica Catolică este în minoritate, dar asta nu înseamnă că nu este vie ca şi Biserica majoritară.
M-am gândit că nu ar fi inoportună o serie cu titlul: Să ne cunoaştem Biserica! Mă refer la cea catolică de toate riturile: romano-, greco- şi armeano-catolică.
Am adunat date despre aceste comunităţi din diferite cărţi, de pe internet, din mass-media. Poate multe informaţii nu sunt complete, nu sunt perfecte. Dacă s-a strecurat vreo greşală, ea se poate corecta. Una din bazele ecumenismului este tocmai cunoaşterea. Alta ar fi renunţarea la prejudecăţi. Se poate vorbi mult, dar, în cele din urmă, faptele contează cel mai mult.
Voi purcede alfabetic pe judeţe şi, dacă apar observaţii şi reacţii ale vizitatorilor, voi tine cont şi de acestea.
Vă doresc o lecturare plăcută!

joi, 18 martie 2010

Prelegerea 3. Creştinul sătul

Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Prelegerea 3. Creştinul sătul

Un astfel de creştin nici nu ar trebui să existe; pentru că cele două cuvinte se exclud reciproc. A fi sătul înseamnă automulţumire în sensul respingător al cuvântului. De remarcat e faptul că trăirea credinţei în ţările (sătule) de consum este mai greu de practicat. Experienţa opulenţei permanente sufocă foamea spirituală. „Fericiţi cei care au foame şi sete după dreptate”, ne spune Isus în predica de pe munte, dar şi „fericiţi cei săraci cu duhul”, adică oamenii care nu se lasă seduşi de bunăstare.
Dumnezeu nu are nimic împotriva bogăţiei. Dar el este hotărât împotriva asupririi, lăcomiei, idolatrizării bunurilor pământeşti, risipa....
Creştinul sătul nu se mai roagă. Lui îi lipseşte conştiinţa propriei neputinţe şi experienţa de a fi dominat de ceva, de cineva. Pentru el totul este aproape posibil. Noi aparţinem aproape cu toţii de cei care au. Aceasta ne obligă sa împărţim cu alţii. Şi nu numai ceea ce cade de pe masă, ci şi însăşi pâinea. Cel care dă numai resturi rămâne rece în faţa celor care suferă de foame. Cu stomacul plin se vorbeşte numai întâmplător despre foame; chiar postul poate deveni o farsă.
Pot oare să mă bucur de un lucru mărunt? Îmi bate inima mai repede când cineva îmi dăruieşte un autoportret sau o poezie? Sunt conştient că sunt adăpostiţi în mâinile lui Dumnezeu?
Cel sătul nu este nici fierbinte şi nici rece; el este călduţ, indiferent, indolent. Tocmai aici e buba: cei care iubesc sau urăsc sunt capabili de a discuta; ei sunt interesaţi de aproapele pe care-l iubesc sau urăsc. Celui sătul e totul indiferent. Nu face deosebiri. Cel care urăşte sau iubeşte face deosebiri. În aceasta consta şansa lui de convertire, şansa de a alege altfel. Cine este sătul, îi este suficient.
Cine este sătul este indolent. A fi sătul poate fi de natură materială: el este suprasătul, bogat. Poate fi şi de natură ideală, adică renume bun, respectat, care poate influenţa. O astfel de natură duce repede la comoditate şi mediocritate. Şi aşa ajungem la faptul că cel care crede că are de toate de fapt nu are nimic.
„Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame!” (Luca 6,25). Cel care nu mai are foame şi dor nu va accepta invitaţia la ospăţ aşa cum ne spune şi povestirea următoare:
„Spuneţi celor invitaţi: «Iată, am pregătit ospăţul; taurii mei şi animalele îngrăşate sunt tăiate şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă!» Dar ei nu au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui; iar ceilalţi i-au prins pe servitorii lui, i-au batjocorit şi i-au ucis. Atunci regele a fost cuprins de mânie şi, trimiţând armatele sale, i-au ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o. Apoi a spus servitorilor săi: «Nunta este pregătită, dar cei chemaţi nu au fost vrednici. Mergeţi aşadar, la intersecţiile drumurilor, şi oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă». Servitorii aceia au ieşit pe drumuri şi i-au adunat pe toţi pe care i-au găsit, răi şi buni şi sala de nuntă s-a umplut” (Matei 22,4-10).
„Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: «Aşa spune cel care este Amin, martorul credincios şi vrednic de crezare, începutul creaţiei lui Dumnezeu: cunosc faptele tale că nu eşti nici rece sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea. Pentru că spui: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol” (Apocalips 3,14-17)
*
Don Camillo vorbeşte cu Isus
CAMILLO: Doamne, ce să fac? Cea mai mare parte din credincioşii mei nu vine duminică la biserică. Mai sunt şi oameni care i-au peste picior pe cei bătrâni care iţi sunt fideli. Toate dojenile şi nici chiar ameninţările nu sunt suficiente.
ISUS: Să nu umbli cu ameninţări, Camillo. Întâmpină-i prieteneşte şi restul lasă pe seama mea.
CAMILLO: Toate acestea le-am făcut, Doamne. Aceste popor nu este numai încăpăţânat, ci şi căldicel. Iar pe cei căldicei îi verşi din gură, aşa ai zis tu.
ISUS: Tu nu ai răbdare, Camillo. Ai crezut că oamenii se vor întoarce dacă tu îi ameninţi?
CAMILLO: Nu, Doamne. Dar nu ai putea face o dată o minune? O dată, Doamne, o minune micuţă de tot?
ISUS: Ce înseamnă asta, Don Camillo? Vrei să ai o biserică plină spre slava ta sau spre slava mea?
CAMILLO: Bineînţeles spre slava ta. Altceva nu mi-aş dori niciodată.
ISUS: Chiar aşa?
CAMILLO: Iertare, Doamne, un pic m-am gândit şi la mine.
ISUS: Şi ce ai făcut ca să vină mai multă lume la biserică ?
CAMILLO: O mulţime. Am introdus cântece noi, mai moderne, haine noi pentru ministranţi; avem un clopot nou, bănci încălzite, Liturghia tinerilor...
ISUS: ...Şi? Nu ai uitat nimic?
CAMILLO: Din când în când le arăt în timpul predicii diapozitive.
ISUS: Toate bune şi frumoase. Biserica este mai plină acum?
CAMILLO: Nu chiar, Doamne. Mă îndoiesc.
ISUS: Oamenii au nevoie de ceva pentru inima lor şi nu pentru capul lor. Ei vor să audă cum mă pot găsi; ei vor mărturia ta şi a altora; ei au nevoie de rugăciunile tale, Camillo.
CAMILLO: Da, Doamne, tu ai dreptate. Astea le uitasem. Dar sunt şi oameni buni printre ei; îţi promit că mă voi ruga mai mult pentru ei.
ISUS: Şi mai multă mărturie despre iubirea mea.
CAMILLO: Da, Doamne, mai multă mărturie despre dragostea ta.
*
Cel sătul
Un preot povesteşte:
„Unul din elevii mei mă invită într-o zi la cină la părinţii săi. Înainte de masă a vrut să rostească rugăciunea, poate că tocmai eu eram şi profesorul lui de religie; remarcasem deja că practica rugăciunii fusese abandonată de mult. Când tatăl văzu că băiatul începe să se roage îl întrerupse şi-i zise: «De când ne rugăm înainte de mâncare? Nu trebuie să te mai rogi, avem de toate!» Băiatul se înroşi, în timp ce mama, vădit stânjenită, se duse în bucătărie. În schimb, eu am replicat: «Tocmai pentru că avem de toate, să ne rugăm»”.

sâmbătă, 13 martie 2010

Prelegerea 2: Creştinul calomniat

Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Prelegerea 2: Creştinul calomniat

A fi calomniat este foarte dureros mai ales când nu ştii de unde vine calomnia. Asemenea minciuni otrăvesc relaţiile umane. Cui ţine mult la onoare îi va fi greu să rămână indiferent.
Este o deosebire dacă eu sunt calomniat din motive religioase sau din alte motive. Dacă e vorba de motive religioase, Isus ne asigură o răsplată cerească mare. Această promisiune poate fi de mare ajutor când cineva este calomniat. Motivele minciunilor pot fi invidia, gelozia, răzbunarea, dezamăgirea, iubirea dispreţuită. Şi dincolo de acestea se ascunde neacceptarea propriei persoane. Căci acela care nu vrea să-şi recunoască propriile slăbiciuni este în pericol de a le căuta la semenii săi. Astfel, se proiectează într-un ţap ispăşitor pentru a ieşi basma curată.
Isus a fost permanent calomniat: că este un mâncăcios, un beţivan, un mincinos, un bandit, un blasfemator, unul care este în legătură cu diavolul. Totuşi, reacţia sa a fost total diferită de a se plânge în faţa judecăţii, de a fi răzbunător sau plin de ură. Iar noi? Cum ar putea un ucenic să fie mai presus de învăţătorul său? Unde ar fi un mijloc mai bun pentru exercitarea umilinţei şi dăruirii lui Dumnezeu?
Într-o conversaţie publică, referentul a fost agresat într-un mod neobişnuit. I s-a reproşat că este arogant, plin de sine şi mândrie. A fost foarte şocat şi, la atâtea învinuiri, răspunse: „Aveţi perfectă dreptate, rugaţi-vă pentru mine!”

Lamentaţia celui calomniat
Doamne, e de necrezut ce se vorbeşte de mine. Totul e numai minciună şi iar minciună. Dacă-l prind pe cel care scoate aceste minciuni – ferească-l Domnul! Mă străduiesc să am un renume bun şi iată ce se întâmplă. Ce să mai spun la asta?
Doamne, am meritat eu aşa ceva? Le-am făcut nedreptate altor oameni şi chiar aşa de mare nedreptate? Eu cred că nu... sau?
E adevărat că nu sunt un înger. Toţi facem greşeli. Ieri seară şi-a bătut Ionescu iarăşi soţia; eu nu am văzut, dar am auzit.
Nu mai zic nimic. De altfel, nici nu mă interesează. Dar aşa cum spuneam, vai de cel pe care-l prind că mă bârfeşte. Nu-i aşa, Doamne?
Ce zice Sfânta Scriptură?
„Fericiţi veţi fi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi minţind vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri, căci tot aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră” (Matei 5,11-12)
„Cu cine voi compara această generaţie? Este asemenea copiilor care stau în pieţe şi strigă către alţii: «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi n-aţi bocit». Căci a venit Ioan care nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: are diavol. A venit Fiul Omului care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!» Dar înţelepciunii i s-a dat dreptate după faptele ei” (Matei 1,16-19)

Pildă
Într-un sat indian trăia o femeie singură şi amărâtă. Ea pierduse în sat toate rudele şi prietenele sale pentru că ea răspândea peste tot minciuni despre ele. Aşa ca era evitată şi ea se adâncea mai adânc în ura ei.
Într-o zi, a căzut într-o capcană pentru animale şi a început să strige după ajutor. Dar nu era nimeni pregătit s-o salveze, după ce s-a aflat cine cerea ajutor. Un bărbat tânăr care trecea pe acolo a găsit-o în ziua a treia într-o situaţie precară a eliberat-o, a dus-o acasă unde se îngriji de ea.
N-a trecut mult timp când iarăşi a apucat-o răutatea şi a început să povestească peste tot numai lucruri rele despre el: că a avut grija de ea pentru că îi trebuiau banii ei; că el a furat-o şi altele. Când au ajuns acestea la urechile acelui bărbat a început să povestească de ea numai lucruri bune: cât de ospitalieră este, cât de darnică şi cât de frumos se poartă cu ea.
Când a auzit femeia acestea, a început să i se înmoaie inima; răutatea a început să dispară, a început să-i pară rău şi-i promise că va repara toate daunele aduse.
Atunci bărbatul i-a zis să scrie toate minciunile ei pe o bucata mare de hârtie apoi să le rupă în bucăţi, iar din înălţimea unui turn să le împrăştie. Toate acestea le-a făcut şi era bucuroasă că astfel i-a adus o mare satisfacţie. După câteva zile bărbatul îi spuse să caute bucăţile de hârtie şi să le lipească unele de altele. „Asta e cu neputinţă, spuse femeia, vântul le-a împrăştiat în toate direcţiile”.
„Da, răspunse bărbatul, ai dreptate. La fel s-a întâmplat şi cu minciunile tale. Le-ai povestit, au mers din gură în gură, din localitate în localitate şi nu le mai poţi strânge. Învaţă din aceasta şi nu mai spune minciuni în viaţa ta!”

miercuri, 3 martie 2010

Prelegerea 1: Creştinul stresat

Ciclul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Prelegerea 1: Creştinul stresat

El este un tip activ, prezent la diferite activităţi fără de care aparent nu se poate realiza nimic. El are nevoie de acest sentiment că poate fi utilizat chiar atunci când deja de mult timp este folosit. De obicei, este talentat şi încearcă să cureţe de tot ce este vechi, vine cu idei noi şi este un bun partener în dialog.
Totuşi, există momente în care el se simte suprasolicitat, care ar dori să se retragă, dar nu poate pentru că îi este greu să spună „nu”; el ar putea prin aceasta să rănească pe cei care au nevoie de ajutorul lui. Acest lucru nu îl vrea în nici un caz.
Există şi alte tipuri care caută să-şi adâncească credinţa şi care nu absentează de la nici o conferinţă sau prelegere care au loc la sfârşitul săptămânii; ei sorb cu nesaţ tot ceea ce ar putea hrăni sufletul, fără să observe că au depăşit de mult măsura de mijloc şi de aceea nu pot face niciun progres. Şi deoarece lăuntric s-au poticnit, dau totuşi de înţeles că au făcut progrese colindând toate conferinţele. Astfel, ei devin umbre ale conducerii seminarului, fanii celor care ţin referate, muşchetarii bunului Dumnezeu.
Mulţi alţii cad într-un stres religios, deoarece şi-au propus zilnic să recite o anumită cantitate de rugăciuni şi alte practici religioase. Astfel, ei promit multe bunului Dumnezeu, stau neîncetat sub tensiune pentru că ei au pierdut libertatea interioară. Ei se sacrifică pentru alţii şi sunt aşa de dezinteresaţi, încât devin sieşi dezinteresaţi. Le lipseşte curajul de a se dezlipi, le lipseşte curajul de a-şi găsi liniştea la Dumnezeu.
Acolo unde credinţa îmbolnăveşte omul, acolo credinţa este bolnavă. Acolo unde eu mă simt suprasolicitat de către Dumnezeu, acolo nu este Dumnezeu prezent. Dumnezeu nu face presiuni, numai omul face acest lucru. Creştinului stresat să i se zică faptul că umorul este pentru el cel mai bun medicament.
„Veniţi să ne căutăm un loc liniştit”, spume Isus, „unde să ne odihnim puţin”.
*
I. Lamentaţia stresatului
Isuse, momentan nu mă simt bine; munca mă apasă; o greutate vine după alta fără încetare. Şi apoi aceste termene... Abia îmi trag răsuflarea. Fiecare vrea ceva de la mine: „Nu ai putea face de dragul meu... Nu aţi putea fi amabil... Aţi avea ceva timp pentru mine?
Tu cunoşti situaţia. Şi totuşi ce ar fi dacă nu ar fi aşa? În ultimul timp îmi bate inima mai repede. De dormit nici nu pot vorbi. Aseară m-am dus pe la miez de noapte în pat. Şi filmele cele bune sunt prezentate totdeauna aşa de târziu. Ar trebui să se schimbe ceva! Săptămâna viitoare trebuie să renunţ la cele două seri la club şi la handbal pentru că am rămas în urmă cu vizita la consilierul financiar.
Acum îmi amintesc: o bună cunoştinţă vrea să mă viziteze săptămâna viitoare, un fost coleg de şcoală, mă înţelegi. Aş putea spune „nu”? Ce crezi tu că ar spune oamenii dacă nu aş face cum aş voi?
Isuse, cum ai reuşit tu în viaţă? 30 de ani de pregătire, trei ani activitate publică. Cred că şi tu ai fost stresat, aşa-i? Ceea ce mă miră la tine e faptul că pe lângă toate ai avut timp să te retragi zilnic în rugăciune.
Totuşi, trebuie să constat că aşa ceva nu se poate în meseria mea. Aş termina-o foarte repede.
Cum aşa? Tu crezi că greşesc? Ar trebui să-mi las timp mai mult pentru mine şi pentru familie? Doamne, şi asta încă? Nu ar fi bine.
Bine, bine. Eu sunt vinovat de situaţia mea; aş putea spune „nu” , să mă deconectez, să merg în concediu. Doamne, concediul meu! Când am făcut eu ultima dată concediul? Ştii tu, Doamne, cum a fost când am fost cu familia în Italia?
Trebuie să închei. Timpul mă presează. Time is money, ştii tu... Ideea cu concediul... mă mai gândesc la el. E ceva. Mi-ar trebui mai mult timp. Tu ai o veşnicie întreagă. Mă bucur când avem vreo sărbătoare. Cel puţin am timp să-mi repar bicicleta. La revedere, Doamne.
*
II. Don Camillo vorbeşte cu Isus
CAMILLO: Doamne, sunt obosit. E chiar prea mult. Nu poţi să-mi faci rost de nişte pauze de odihnă?
ISUS: depinde de tine, dacă faci pauze sau nu.
CAMILLO: Uşor ţi-e a vorbi, Doamne! Mulţi oameni vin la oficiul parohial, telefonul sună fără încetare şi...
ISUS: Şi?
CAMILLO: Şi apoi numeroasele termene. Crucea pe care mi-ai dat-o e prea grea, Doamne!
ISUS: Prea grea nu este, Camillo. De exemplu, nu ţi-am poruncit să repari tu orga şi nici să faci totul la hramul bisericii, ca să nu mai vorbesc de întemeierea unei asociaţii de crescători de iepuri domestici.
CAMILLO: Dar, Doamne, acestea sunt în folosul obştei!
ISUS: Sigur că da, numai că dacă vrei să faci tu singur toate să nu te plângi că ai prea mult de lucru. O parte a crucii ţi-ai făcut-o tu însuţi, Camillo.
CAMILLO: Ai spus să lucrăm cu talentele noastre.
ISUS: Da, şi tot eu am spus: Toate la timpul lor.
CAMILLO: Şi de unde să ştiu eu ce trebuie să fac şi ce nu?
ISUS: Vino la mine şi întreabă-mă. Dar până acum nu ai avut niciodata timp să te odihneşti la mine şi să discutăm împreună problemele tale.
CAMILLO: E adevărat, iartă-mă, Doamne. Nu se va mai întâmpla aşa ceva Doamne.
ISUS: Acum ce vrei sa faci?
CAMILLO: Am să dau orga în altă parte, iar celelalte mai pot aştepta, Doamne.
ISUS: Bravo, Camillo, acum du-te şi odihneşte-te un pic ca să ai diseară puteri noi.
CAMILLO: Da, Doamne. Aşa voi face.
*
Isus însuşi nu a putut să se sustragă totdeauna stresului; masele de oameni alergau după el şi de multe ori trebuia să meargă el mai repede ca să scape de ei sau alegea un drum mai scurt ca să ajungă la un loc de odihnă. Adesea se retrăgea singur sau cu apostolii pentru a se ruga.
*
„Isus s-a retras împreună cu discipolii săi lângă mare şi îl urma o mulţime numeroasă din Galileea. Chiar şi din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan şi din jurul Tirului şi Sidonului, o mare mulţime, care auzise câte a făcut, a venit la el. Apoi din cauza mulţimii, ca să nu-l strivească, el le-a spus discipolilor să-i pregătească o barcă. Deoarece vindecase pe mulţi, toţi cei care aveau o boală se îmbulzeau să-l atingă. Iar duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau în faţa lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu»! Dar el le poruncea cu hotărâre să nu-l facă cunoscut”. (Marcu 3,7-12)
*
„Vestea despre el se răspândea din ce în ce mai mult şi mari mulţimi se adunau ca să-l asculte şi să fie vindecate de bolile lor. Însă el se retrăgea în locuri pustii şi se ruga”. (Luca 5,15-16)
*
„Apostolii s-au adunat la Isus şi i-au povestit toate câte au făcut şi ce au învăţat. Atunci el le-a spus: «Veniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin»; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc retras, ei singuri. Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au alergat, deci pe jos, din toate cetăţile şi au ajuns înaintea lor acolo. Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe”. (Marcu 6,30-34)

marți, 2 martie 2010

Lansarea unui ciclu de prelegeri

Lansarea unui ciclu de prelegeri
 
Am început acest blog cu începutul anului bisericesc al ritului latin (Anul C) până la ultima duminică din Postul Mare. La sugestia câtorva vizitatori ai acestui blog, întrerup acest ciclu de predici urmând a începe o serie din ciclul: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Cred că aceste prelegeri vor fi utile în viaţa noastră spirituală. Am rezervat trei prelegeri pe lună. Iată titlurile lor: 
1. Creştinul stresat
2. Creştinul calomniat
3. Creştinul sătul
Aştept în continuare sugestiile vizitatorilor.
Pr. Iosif Mareş

Duminica Floriilor – Duminica a şasea (ultima) din Postul Mare

Duminica Floriilor – Duminica a şasea (ultima) din Postul Mare

Introducere:
Este ultima duminică din Postul Mare. Astăzi ne amintim de intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Mulţimea l-a aclamat ca pe Mesia cel trimis de Dumnezeu. Astfel se împlineşte cuvântul profetului Zaharia. El îl descrie pe regele Mesia ca pe un sărac şi umil, care merge călare pe un măgăruş. Trimisul lui Dumnezeu vine altfel decât l-ar fi aşteptat oamenii care in scurt timp vor striga: Răstigniţi-l!
Mergând cu el la procesiunea de Florii ne punem întrebarea: suntem pregătiţi să-l urmăm chiar şi pe cruce? - Tăcere –
Doamne Isuse Cristoase,
- Fiul lui Dumnezeu cel viu, Doamne, îndură-te de noi.
- Trimis de tatăl pentru a ne răscumpăra, Cristoase, îndură-te de noi.
- Tu ai fost ascultător până la moartea pe cruce, Doamne, îndură-te de noi.

Predică - Forţa iubirii lui Dumnezeu
(Luca 19,28-40;22,14-23,56)
1. Măgăruşul are un rol deosebit în evanghelia de azi. El îl poartă pe Domnul înspre Ierusalim. Acesta nu este numai un episod simpatic. Are o semnificaţie mult mai mare. Conform evangheliei Isus a fost până în prezent în Galileea. De acolo vine el spre Ierusalim. Pe drumul către Ierusalim dă de înţeles ca acolo se va întâmpla ceva deosebit. Intrarea lui în Ierusalim este începutul hotărârii sale. El vine de pe muntele Măslinilor. De pe acest munte aştepta poporului Israel venirea lui Mesia. Călare pe un măgăruş tânăr intră el în oraş. Pe un măgăruş vine regele Solomon spre izvorul Ghişon care are viziunea încoronării sale . Războinicii călăresc pe cai. Măgăruşul este animalul celor săraci şi al celor care caută pacea.
În faţa Domnului şi a Regelui ucenicii îşi aştern hainele lor pe stradă şi-l aclamă ca pe Regele-Mesia.
„Pace în cer şi glorie în înaltul cerurilor!” (Luca 19,38) aclamă ucenicii la intrarea lui. Ceea ce îngerii au vestit la naşterea lui Isus se adevereşte în acest moment.
Şi totuşi respingerea lui devine tot mai vizibilă. Fariseii vor să reducă pe ucenici la tăcere. A tăcea sau a-l recunoaşte drept rege şi Mesia, aici se pune întrebarea. Întrebarea rămâne până azi.
2. Câteva gânduri sunt necesare pentru a înţelege istoria pătimirii lui Isus scrisă de evanghelistul Luca. Isus îşi începe activitatea în Galileea pe lacul Genezaret. Acolo el vesteşte evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu prin cuvânt şi faptă. Evangheliile descriu apoi drumul său spre Ierusalim. Este drumul către oraşul sfânt, centrul credinţei evreilor. Acolo va hotărî poporul său dacă va accepta mesajul său sau nu. Deja la intrarea în Ierusalim pare că totul merge bine. Totuşi, speranţa nu se împlineşte. Urmează vinderea lui, arestarea, condamnarea, torturarea, moartea. Acest drum îşi va găsi ţelul în învierea lui. Întâlnirile cu Domnul cel înviat sunt premisa şi motivul pentru drumul Bisericii în lume.
În descrierea pătimirii lui Isus evanghelistul Luca are remarci proprii.
Pătimirea, moartea şi învierea lui Isus trebuie de văzut ca un tot unitar. Împreună formează binefacerea cea mare a lui Dumnezeu. Ea constă din faptul că drumul lui Isus prin pătimire şi moarte duce spre fericire iar înjosirea lui spre înălţarea lui.
Isus merge pe acest drum ca şi cel drept care este condamnat pe nedrept. El merge voluntar pe acest drum. Un înger îl întăreşte pe acest drum, iar el rămâne până la sfârşit ceea ce a fost întotdeauna.
El rămâne Învăţătorul oamenilor. Aşa cum el a mers pe acest drum al încercărilor tot la fel poate şi acela care îl urmează. Ca şi Isus poate să ofere viaţa sa în mâinile Tatălui său ceresc. Isus ne învaţă cum să ne comportăm în faţa morţii. El se roagă pentru duşmani. El rămâne cel care mântuieşte care-l ajută pe slujitorul marelui preot. El vindecă poporul care stă în faţa crucii sale de necredinţă şi-l conduce la părere de rău. Oamenii îşi bat pieptul când văd ce s-a întâmplat.
Isus rămâne cel care iartă. Penultimul cuvânt în faţa morţii este cuvântul iertării pentru tâlharul din dreapta.
Astfel Luca situează în faţa pătimirii lui Isus o notă de mângâiere, de încurajare. Nu grozăvia morţii decide ci faptul că bunătatea este de neînvins, forţa iubirii lui Isus.
Aceasta iubire a triumfat asupra morţii. Noi o vom sărbători peste o săptămână. Această iubire a rămas activă până astăzi până în acest moment.